Rezist la orice, în afară de tentaţii“. Oscar Wilde a livrat lumii - pentru a câta oară? - un „viţ“ numai bun pentru stropit şuetele între oameni fini.

Atâta doar că vorbele irlandezului au un sâmbure amar, pe care neştiutorii îl sparg între măsele cu întreaga voluptate a candorii, mirându-se apoi de gustul care le ofileşte cerul gurii. Tentaţia împinsă dincolo de limitele fireşti anunţă excesul. Ea devine în felul ăsta un pericol, o movilă de ghimpi ascunsă sub falduri de catifea, un bumerang care despică aerul pe repede înapoi şi răneşte tocmai mâna din care a ţâşnit. Costumată atractiv, tentaţia are comportament de răpitor, răceală de chirurg şi precizie de farmacist cantonal. Mai mult, însă, acolo unde dreapta cumpănă şi simţul ridicolului au intrat în fondul de expresii arhaice, aşa cum s-a întâmplat în România ultimelor două decenii, tentaţia circulă mereu însoţită de pajul ei frivol, excesul.

Înclinaţia spre exces a românului se vede oriunde vrei să-ţi întorci privirea. Comedia bufă a vedetelor de plastic, vocalismul strident (şi de cele mai multe ori steril) al persoanelor publice, oala cu sarmale înfulecate de Crăciun, înainte de chemarea ambulanţei, scârnăviile împroşcate de presa de canal (şi de canalie), violenţa prelinsă din tribuna stadionului pe străzi, invazia porno, toate acestea sunt culori din paleta excesului. Nu e foarte greu să găseşti motivaţia unui asemenea comportament. Greu e doar să faci un pas înapoi, să ieşi din ramă, să te obiectivizezi şi să nu pleci la drum cu ideea că România e sinonimul geografic al ruşinii. Cine vrea să demonteze mecanismele excesului românesc din tranziţie riscă să eşueze în justificări şi să nu ajungă la explicaţii. Sigur, avem o uşurinţă aproape suspectă în fabricarea de alibiuri, dar vine o vreme când acuzaţiile, criticile şi constatările perplexe nu mai ajung. Iar aceea e vremea explicaţ