Câteodată, mărturiile trecutului sunt precum nişte poveşti ce încep cu "a fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti". Sunt poveşti adevărate. Care acum stârnesc cel mult nişte zâmbete. Indignarea nu se mai resimte şi, unele dintre ele, parcă aduc a actualitate.
"În Ianuarie 1989, – îşi începe cunoscutul realizatorul tv Dona Tudor călătoria în timp – eram marcată încă de prima mea călătorie la Moscova". O călătorie în interes de serviciu. O delegaţie de şase săptămâni pentru documentarea de film rusesc, în folosul televiziunii Române. "Ea a venit pe neaşteptate. M-am trezit că directorul de atunci m-a chemat la el în birou şi m-a întrebat cât de bine ştiu limba rusă. Ştiam ce învăţasem la şcoală". Pregătirile au fost rapide. Câteva foi de varză murată pentru poftele ei – având în vedere că era însărcinată, şi alte "obiecte de unică folosinţă", dar cu scop precis. Cum se obişnuia pe atunci, cu un pachet de ţigări şi cu o pungă de cafea, se rezolvau multe şi se dezlegau mistere. Dar pentru "uşile" ruşilor, parcă mai potrivit era "antigelul" cu multe grade, prin urmare Dona Tudor şi-a burduşit valiza cu sticle de vodcă şi de ţuică adevărată de Piteşti cu două prune, supranumită "Ochii lui Dobrin", pe care le-a împachetat cu mare atenţie. "Am ajuns foarte târziu, la Moscova. Era aproape de miezul nopţii. Când am trecut din România, pe deasupra Chişinăului, am avut sentimentul că ies dintr-o lungă beznă şi că mă aflu deasupra unui oraş într-o bătaie de foc. Iar când am ajuns deasupra Moscovei, lumina era orbitoare. Noi veneam dintr-o perioadă de întuneric. Chiar şi în programul televiziunii române – Ne aflam în ceea ce noi numeam atunci – persiflare, derâdere: SERIALUL BEZNA! Aveam program de două ore".
Revenind la călătoria de iniţiere a Donei Tudor în ale filmului documentar rus, la aeroport, o aştepta zgr
