Pulp Fiction, filmul lui Quentin Tarantino din 1994 (care a luat, în 1995, Oscarul pentru Cel mai bun scenariu), găseşte o formulă personală de abordare a societăţii de consum. Postmodern prin excelenţă, acesta ne semnalizează, încă din glosarul ce urmează genericului, conotaţiile termenului „pulp“: cuvîntul înseamnă, pe de o parte, „masă informă, flască şi umedă“ şi, pe de alta, „revistă sau carte cu conţinut îndoielnic, imprimată pe hîrtie ieftină“. Din definiţiile de mai sus se desprind deja cele două modalităţi de eludare, chiar de înfrîngere a societăţii de consum, proprii personajelor filmului: mai întîi, cea vizibilă, şocantă, violentă – eroii aparţin lumii crimei organizate şi omoară cu sînge rece, transformînd cu uşurinţă viaţa omenească în primul sens al termenului „pulp“; apoi, discuţiile dintre ei, care sparg şi contrabalansează momentele de acţiune, circumscrise celui de-al doilea înţeles al lui „pulp“, reprezintă o a doua modalitate – indirectă, învăluitoare, aparent aprobatoare, dar capabilă să anihileze prin exces. Farmecul capodoperei lui Tarantino stă tocmai în alternanţa dintre cele două tipuri de discursuri, dintre cele două ritmuri: cel dintîi, al acţiunii rapide şi eficiente, crude pînă la amoralitate; cel de-al doilea, al normalităţii logoreice, un soi de metatext la textul în sine, care pe parcurs devine mai puternic decît acesta... Scena iniţială, avîndu-i drept protagonişti pe Pumpkin (Tim Roth) şi Honey Bunny (Amanda Plummer), care dezbat, într-un fast-food, problema jafurilor eficiente şi fără vărsare de sînge, e relevantă. Discutarea pe un ton calm, doct, a unor probleme de viaţă şi de moarte este una dintre caracteristicile filmului. Trăncăneala, cu aparenţă filozofică, procedeu tipic culturii populare (vezi diversele reviste de popularizare, de pildă), nu face decît să sublinieze nu atît cruzimea actelor violente care se produc