Parcă înnebunise maiorul Scipione. Ratase din nou avansarea în grad. Aflase că legionarii capturaţi de el fuseseră totuşi trimişi la Bucureşti cu un tren de marfă. Trimisese o scrisoare de protest la Ministerul de Război. În locul avansării, fusese notificat să nu se mai amestece în chestiuni care nu erau de competenţa lui.

Ofiţerii spuneau că nu mai ştia ce să inventeze, să-şi chinuie oamenii. Îi scotea la instrucţie acum, în mijlocul verii, cu tot echipamentul pe ei. Îi fugărea pe câmpul de lîngă cazarmă, apoi îi punea să-şi sape adăposturi în pămîntul uscat în care se rupeau pînă şi lopeţile Linemann. Săpa şi el odată cu ei, de făcuse bătături de pălmaş. Măcar o dată pe săptămînă îi trezea în mijlocul nopţii şi îi ducea în marş forţat pînă în pădurea de la Tortomanu şi înapoi. În zilele ploioase îi obliga să ia cu asalt, în fugă, dealurile de la marginea oraşului. Se umpluse infirmeria, vreo cîţiva soldaţi dezertaseră şi ofiţerii se plîngeau de el la Bucureşti. Fetele de la Chelu şomau, încît patroana i-a transmis lui Scipione rugămintea să nu-şi mai istovească trupa. Într-o seară, la popotă, în timpul discuţiei despre ceea ce se întîmplase la instrucţie, căpitanul Chiţu, comandant de companie, îi spune maiorului că de-abia îşi mai stăpîneşte oamenii. Acest Chiţu era unul dintre ofiţerii lui devotaţi. De cînd se căsătorise începuse să se îngraşe, dar făcea liniştit faţă marşurilor forţate şi îşi trăgea compania după el pe dealuri. De la el dezertaseră doi oameni. Îi aştepta Curtea Marţială, ca şi pe ceilalţi patru fugari. Scipione, obosit mort şi el, i-a spus nervos căpitanului că, dacă nu mai era în stare să-şi comande compania, îl putea înlocui. Apoi i-a anunţat şi pe ceilalţi ofiţeri să se pregătească pentru o înăsprire a regimului de instrucţie. Domnilor, prefer să vă chinuiesc în timp de pace decît să vă plîng după aceea! Şi, apropo, mai citiţi ş