Dintre romanele traduse în 2008, merită să atragă atenţia ultimul titlu al scriitoarei engleze Linda Grant, Rochia cea nouă (titlul original: The Clothes on Their Backs), pe lista scurtă anul trecut pentru Man Booker Prize, apărut la Editura Leda. E un roman viguros şi inegal, unde ţesătura ideatică stă alături de o acţiune bine condusă, ce oferă surprize; avem puţini prozatori de acest nivel.
La fel ca Linda Grant, naratoarea este fiica unor evrei originari din Europa de Est. În cea mai mare parte a cărţii, Vivien Kovács e o tînără dezorientată, vulnerabilă şi timidă, cu o imaginaţie bogată, cum se întîmplă de obicei la un copil singur. La ea, căutarea sinelui presupune descoperirea unui trecut, în condiţiile în care strania sa familie, marcată de condiţia de nou venită în societatea englezească şi temîndu-se că-şi va pierde respectabilitatea, refuză cu încăpăţînare să vorbească despre experienţele sale, despre ceea ce a premers venirea din Ungaria, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial. Din nou asemenea Lindei Grant, Vivien studiază la Universitatea din York. După ce a trăit sub un clopot într-o împărăţie a plictisului, vede în facultate posibilitatea unei eliberări. Întîlnirea de aici, apoi căsătoria cu Alexander, om care are un trecut (unul liniştit; dacă ea e o brunetă exotică şi enigmatică, el vine dintr-o foarte onorabilă, foarte british familie de blonzi; un fel de a face poate cu ochiul către Ivanhoe şi neuitata Rebecca), ar fi trebuit să desăvîrşească saltul la vîrsta adultă. Bărbatul are parte însă de o moarte îngrozitoare la începutul lunii de miere. S-ar putea realiza un dicţionar al morţilor stupide în literatură; întrebarea este dacă ar exista un public pentru aşa ceva.
Şomeră, fără prieteni, trăind un fel de adolescenţă întîrziată, Vivien se întoarce alături de părinţii care urmăresc la televizor emisiuni stupide.
