La sfârşitul lui 2006, am fost anunţat că "mi s-a găsit dosarul de urmărire informativă". Când l-am citit prima oară, lucrul care m-a frapat a fost disproporţia dintre mijloacele pe care Securitatea le punea în mişcare şi lipsa de însemnătate a "obiectivului" care, de la bun început, eram. Cei de-acolo trebuiau, pentru a-şi justifica existenţa, să-şi creeze în permanenţă "obiectul muncii", să-l inventeze, să-i dea o consistenţă şi un prestigiu pe care bietul "obiectiv", cel mai adesea, nu le avea. Îşi exersau mârşava meserie pe nişte amărâţi, chinuiţi de viaţa lor de zi cu zi şi crescuţi în cultul precauţiei. Legiuni de oameni plătiţi cu lefuri de cinci-şase ori mai mari decât ale noastre ne urmăreau pentru a consemna, sub forma unor rapoarte scrise în limbă de lemn, derizoriul existenţei noastre cotidiene, vidul unor vieţi în care nu se întâmpla nimic demn de a fi reţinut, analizat, clasat şi îndosariat.
Un spion pe cale să se nască: "obiectivul" trece graniţa
Îmi citesc, aşadar, cele cinci volume ale dosarului din anii 1971-1976. (Unde-or fi restul?) Din clipa în care m-am întors în ţară, în 1971, după o bursă de trei luni în Germania, zeci de "lucrători" din "Consiliul Securităţii Statului" au fost mobilizaţi pentru o supraveghere care, cu intensităţi diferite, a durat vreme de şaisprezece ani. Una pe care, slavă Domnului, nu am făcut decât s-o bănuiesc intermitent, dar nicidecum să o cunosc în tot sordidul amplorii, continuităţii şi detaliilor ei. Din primele pagini aflu că deja de la întoarcere am fost aşteptat în stil mare, asemeni unui bandit de clasă sau unui mare spion care este reperat şi anunţat "la centru" de cum trece graniţa şi pătrunde în ţară. (...)
Ca să se poată desfăşura, securiştii aveau nevoie de o ipoteză de lucru, de un scenariu grotesc, de tipul celor inventate pe vremea proceselor staliniste ale anilor '
