Povestea aceea cu forţa colectivului, cu unitatea colectivului, cu însumarea transpiraţiei individuale, cu acel tot unitar aducător de victorii, e o chestiune frumoasă, sună fermecător, dar nu prea are sămânţă de adevăr.

Dacă în colectivele acestea unite, armonizate, harnice, nu există o personalitate puternică, un om cu fibră zdravănă şi respiraţie de conducător, nu iese mare scofală. În orice mulţime de oameni succesul a venit dacă a existat un spărgător de val. Unul care să iasă primul cu pieptul în faţă, cu gând curajos şi cu tăria ideilor. Lucrurile bune, izbânzile sunt atrase ca de un magnet de vedetă. După cum şi mulţimile sunt polarizate în jurul unui personaj născut să fie şef. Şefia asta o au unii în sânge precum talentul lui Paganini adunat în degetele fine şi sprintene. Şi în victoriile echipelor de fotbal problema s-a pus tot aşa. Nu prea s-au înşirat succesele pentru o echipă de fotbal dacă în rândul lor, în rândul furnicilor, în rândul albinelor lucrătoare nu s-a aflat o vedetă.

Şi mai atrăgătoare şi trainice au fost succesele dacă marea vedetă avea la un centimetru distanţă ca valoare alte 1-2 vedete niţeluş mai mici, dar cu voce la fel de puternică şi ascultată.

Aşa-zisa generaţie de aur a Naţionalei care a avut fruntea sus la Mondialele din America în 1994 l-a avut şef pe Hagi, dar la un sfert de pas în urma lui mai existau vedete, mai existau lideri puternici, cum ar fi Gică Popescu, Dan Petrescu. Şi vedetele în orice situaţie fac ceva de ies strălucitor în faţă. Meciul decisiv de calificare mai departe de faza grupelor se desfăşura în Los Angeles, împotriva reprezentativei americane, ţara gazdă. Era o căldură de urcase la punctul de fierbere şi scuipatul din gură. Peste o sută de mii de americani veniseră la meci echipaţi cu lăzi frigorifice unde-şi ţineau băuturile. Ei ştiau că inamicul public este Ha