Nu in ultimul rand, ideile. Se scufunda, sa zicem, Lehman Brothers, toata flota de pe ulita Wall intra in coliziune, iar balta de petrol rezultata, mareea neagra a mizeriei se intinde global si catastrofalnic pe toate plajele planetei. Despre ce sa mai vorbesti pe strada, acasa, la berea cu prietenii, la serviciu, pe blog si apoi la jurnal decat despre acest imediat crunt, despre acest nimicitor cataclism?

Pana si poneiul roz cu zvastica pe crupa a ajuns o amintire otioasa, delatiunea culturala – un lux, Iuda cel priapic al lui Radvan – o frumoasa, in agitatia ei isteroida, pagina din istoria noastra recenta, aceea cand mai aveam ragaz sa vorbim, chiar daca sui, si despre altceva decat despre bani, falimente, somaj, subprime, dobanzi si credite. Unde-s zapezile d’antart? Antartul acela de-acum vreo patru luni, cand inca se mai putea vorbi, cu pofta, despre cultura? Hotarat lucru, Nicolae Manolescu si-a ales prost momentul sa publice Istoria literaturii… Ar mai fi tinut multa vreme prima pagina a jurnalelor, daca pardalnica recesiune nu si-ar fi bagat coada. Abia de-l mai injura, cu atentie si dupa ce-si clateste gura cu apa de roze, S.A., intr-un serial care incepe si el sa-si ofileasca puterea de seductie. Opera a unui memorialist de toata isprava, Gh. Florescu, Confesiunile unui cafegiu, declarata cartea anului 2008 de catre Dan C. Mihailescu, pare acum doar un ghid paseist, menit sa ne fluture prin fata ochilor ideea ca nici crizele nu mai sunt ce-au fost. Poate Memoriile lui Valeriu Anania vor izbuti sa scoata de sub perdeaua vrajmasa de ceata Soarele sfant de pe cer.

Vorbim despre recesiune, mestecam criza, respiram depresiune. Presa scrisa, dar mai ales cea televizuala, ne indeamna, apasat, sa ne calauzim de-acum inainte dupa principiul profund cartezian enuntat, candva, la inceputul toamnei trecute, de un editorialist vizionar de la Le Fi