Înainte să citesc versurile din Vânt, tutun şi alcool, cea mai recentă plachetă a lui Nicolae Coande, m-am amuzat parcurgând dedicaţiile autorului. În loc de una, sunt două; şi le citez pentru că îmi par relevante pentru formula poeziei şi a omului care o scrie. "Lui Daniel - îşi începe Nicolae Coande prima dedicaţie, amicală -, aceste flash-back-uri dintr-o Craiovă pe ruinurile căreia stau personaje semeţe. Cu prietenie, Nicolae". "Domnului Daniel Cristea-Enache - citii pe pagina următoare -, câteva din ingredientele cu care poezia concurează distileria asta numită viaţă. Cu prietenie, Nicolae Coande"

Urbanitatea omului este dublată de o pedanterie auctorială foarte aproape de preţiozitate. Registrul comunicării uzuale e "subţiat" artificial, în el fiind introduse elemente de imagerie poetică. Dacă prima dedicaţie se oferă şi se acceptă cu puţină ironie, a doua, superfluă, ţine să sublinieze şi să sublimeze totodată condiţia lirică, dincolo de marginile propriu-zise ale poeziei. Însă prea mult protocol strică.

În versurile ce urmează, reflectarea artistului devine o veritabilă obsesie. Partea bună e că această obsesie coagulează şi structurează poezia, oferindu-i o axă şi un centru de greutate. Partea rea e că o face previzibilă, autorul nemaiputând ieşi dintre oglinzile, multiplicate, ce-i întorc imaginea; aceeaşi imagine. Nicolae Coande se vede (mai curând decât se simte) ca un poet din craiova, din penibilaoltenia, singurul, până la un moment dat, din cartierul ţiganilor - şi cu atât mai brav. Uitându-se în jur, el fixează vecinătăţile sociale şi le inventariază pe cele poetice, într-un text ce se salvează, din nou, prin autoironie: "Ai idee unde locuiesc poeţii din craiova? eu/ obişnuiam să stau în romaneşti singurul poet din cartier/ până a apărut firică. de fapt părinţii lui locuiau acolo/ poetul venea doar vara prin fundătură să