Transcriu eseul despre Bietele corpuri şi mă gândesc că starea Soniei, rămasă singură, bolnavă, nevrozată, nu poate fi decât aceasta: "Starea ei ultimă este făcută din oroare, singurătate totală, repulsie, spaimă şi un acut sentiment al iremediabilului. Se găseşte într-o situaţie de unde �nu există nici o scăpare'."
Când e o zi rece, încălzesc soba din dormitor ca să se odihnească mai bine T, matinala, după prânz. Ieri i-am luat locul pe la 4 post-meridian, ca să citesc. Era bine, era cald, era soporific. Citeam câteva pagini, adormeam cu ochelarii pe nas, iar citeam. Într-o pauză dintre somn şi lectură, cum zăceam doborât de oboseala lumii, mi-am evocat mersul zilelor, acum 7-8 ani. Participări, şedinţe, luări de cuvânt, televiziune, BBC (analist!), alte posturi, articole, târguri de carte, conferinţe, deplasări, Cluj, Braşov, başca, lunar, Timişoara. Prieteni, vizite unii la ceilalţi, restaurante, plimbări prin parcul Tineretului cu Nicolae, Ana, căruciorul. Mai ştiu eu ce... Altă viaţă, a altui om.
Căderea din lume are şi neajunsuri. Rare, dar are. Când aş avea nevoie de cineva, nu mi se mai răspunde. Nu mai sunt interesant.
Când prostia este dublată de lene, creşte în grad şi devine mediocritate. Nu se mai poate şti atunci cât i se datorează prostiei şi cât leneviei din ce (nu) faci.
Dau în articolul despre Bietele corpuri peste conspectul heideggerian la teoria lui Nietzsche referitoare la relaţia dintre viaţă şi haos. La prima vedere, viaţa este haos. În realitate, spune Heidegger în numele lui Nietzsche, haosul cuprinde schiţe de proiect care premerg structurării necesare pentru stabilizarea vieţii. Ar fi identică schema nietzscheană cu ideea platoniciană. Nu ştiu cât de mult i-ar fi plăcut lui Nietzsche identificarea cu Platon. Eu zic că schemele stabilizatoare sunt ale morţii integrate vieţii, făcând-o
