Alături de Odobescu, altă ciudată permanenţă în manualele şcolare o reprezintă Hasdeu. Opera sa literară justifică cu greu asemenea poziţie. Declarat oficial "geniu" încă de la vîrsta de 38 de ani (hilara scenă se petrecea în Parlamentul României), Hasdeu s-a strecurat în literatura română asemenea lui Odobescu, cu care formează de altfel un tandem de perfectă simetrie - doi savanţi amatori, consideraţi mari scriitori de către contemporanii lor şi rămaşi în această condiţie chiar şi un secol mai tîrziu, printr-un soi de inerţie culturală specific românească. Deşi seamănă în toate cu Odobescu, colegul său de Academie şi de Universitate, Hasdeu - spre deosebire de răzgîiatul fiu al generalului - poseda realmente o construcţie mentală genialoidă; dacă Odobescu a avut doar talent şi abilitate, Hasdeu avea, în plus, scînteia care produce asocierile fulgurante, scînteie ce lui Odobescu i-a lipsit. Oricum, amîndoi au avut o substanţă comună, o carieră comună şi au beneficiat de şansă postumă asemănătoare.

Hasdeu vine pe neaşteptate în Moldova la vîrsta de 20 de ani şi va rămîne în România pînă la moarte. Ce a făcut viitorul scriitor pînă la vîrsta de 20 de ani - nimeni la noi în ţară n-a ştiut vreodată cu precizie. Eroul a trasat cu abilitate în jurul întunecatei perioade a începuturilor sale tot felul de legende strălucite şi interesate, care de care mai auto-măgulitoare, care de care mai neverificabilă. Descins brusc la Iaşi, tînărul Hasdeu a ştiut să se impună; peste numai cîţiva ani, era în România o figură notorie, intens mediatizată: profesor universitar fără să fi terminat el însuşi nici o facultate şi membru al Academiei Române, instituţie unde, în ochii literaţilor, trecea drept mare savant, iar în cei ai filologilor şi istoricilor - mare scriitor. Exact ca Odobescu! "Metecul" pogorît din cer la Iaşi ajunsese la 33 de ani marea figură naţională a