Judecată sub unghiul unei lucidităţi drastice, Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu e o carte al cărei miez nu stă în esenţa temei, ci în accidentele de pe parcursul ei. Altfel spus, despre conţinutul propriu-zis n-ar fi multe de spus, decît că avem de-a face cu o incursiune sobră, echilibrată şi competentă în lumea celor două testamente care alcătuiesc Biblia. De o parte o lume a faptei, a eticii şi dreptăţii, - Vechiul Testament -, de cealaltă o lume a credinţei, a mîntuirii şi a persoanei - Noul Testament. Numai că sarea şi piperul volumului nu vin din substanţa consideraţiilor de specialitate - infailibile şi de o temeinicie verificată, dar tocmai de aceea previzibile şi, de la un moment dat încolo, monotone -, ci din atingerea în treacăt a cîtorva din punctele nevralgice ale psihologiei religioase.
Mai pe şleau, ceea ce sare în ochi sunt cîteva fugare observaţii colaterale, genul acela de tresăriri involuntare al căror tăiş izbutesc să te incite mult mai mult decît detaliile ştiute, comentate şi răscomentate din paginile Scripturii. Iată de pildă remarca pe care o întîlnim în prologul cărţii: "Mai e nevoie să precizăm că nu trebuie să fii credincios pentru a citi această carte? Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu este parte din istoria noastră, din noi înşine. Cu cît o vom cunoaşte şi o vom înţelege mai bine cu atît ne vom cunoaşte şi ne vom înţelege mai bine. Că îmbrăţişăm mesajul Bibliei sau nu, această istorie a Dumnezeului unic nu ne poate lăsa indiferenţi." (p. 9) Dacă trecem peste tonul de pliant promoţional făcînd reclamă unui produs legat cu fundă biblică, nu avem nevoie de prea multă perspicacitate ca să intuim că, în numai patru fraze, autorii ne pun în faţa a două probleme de principiu.
Prima ţine de posibilitatea de a citi o carte religioasă fără a avea un prealabil sentiment de credinţă. Autorii ne spun fără oco
