Fii pe pace, tătucă...

Câtă suferinţă poţi îndura înainte să te decizi?

Cea mai frumoasă moarte vine în zori,

după multe nopţi albe în care oroarea

s-a cernut în noi ca făina la moară.

Aerul e bâhlit de atâta suferinţă

şi de la bocancii tăi vechi lăsaţi pe pervaz.

În bocancii ăştia ai traversat mlaştini şi dune,

iar acum îi ţii lângă pat ca să nu uiţi prin ce ai trecut

şi visezi că într-o dimineaţă te vei scula,

îi vei încălţa şi vei fi din nou slobod.

Iubesc bocancii tăi vechi de dezertor

pentru că vor fi ultimul lucru pe care îl vei vedea

înainte să închizi ochii.

Iubesc pielea lor roasă, şireturile rupte

şi tălpile ferfeniţite

pentru că sunt o parte din tine,

sunt o parte din respiraţia ta întretăiată

şi din veninul gros pe care îl scuipi cu năduf

în ligheanul de lângă pat.

Tu eşti bocancii tăi ponosiţi care

acum nu mai pot face nimănui vreun rău.

Încheietura îngălbenită a mâinii tale

se-ntinde după bocancii iubiţi

cum se întindea cândva după toporişcă sau fierăstrău.

Fii pe pace, tătucă, ştii doar

că în ei te vom încălţa la sfârşit:

mai aveţi de trecut prin multe-mpreună.

Numai de ar veni...

Numai de ar veni ea, strecurându-se printre mobile,

dând la o parte cu blândeţe

cazmalele posace şi greblele sperioase,

toate uneltele lăsate-n paragină

de când boala a trecut cu şenilele peste casa noastră.

Numai de ar veni să îi mângâie faţa tumefiată,

pieptul vineţiu şi braţele descărnate, să îl privească

în lumina zilei de toamnă

şi apoi să-l tragă dintre cearşafurile murdare

ca pe un tractor împotmolit într-o mlaştină.

Dar el vede ce vrea şi spune tot ce