Aşa s-ar defini comprehensiv, astăzi, la a treia carte postumă, poezia timişoreanului Ion Monoran. E o formă de încadrare ambiguă, impusă însă de necesităţile operaţionale ale analizei. Din dosarele de presă, extrem de subţiri oricum, ceva mai bun nu se poate, ca sentinţă critică, extrage. Frumoasă, dar tristă la urma urmei, se dovedeşte iniţiativa câtorva prieteni, scriitori optzecişti şi ei, de a-i construi ritualic un prezent literar. Cristian Popescu, de exemplu, n-a avut şansa unor apropiaţi atât de afectuoşi ca Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Marcel Tolcea, Mircea Bârsilă, Ioan T. Morar sau Ioan Crăciun. În scurta bio-bibliografie care precedă volumul Eu însumi, efortul recuperării complete a referinţelor - din nimic chiar - e vizibil. Sunt citate laolaltă acolo, contrar unui anume discernământ, dar deplin consonant cu realitatea, menţiuni accidentale, articole de dicţionar sau poeme comemorative. Lăudabilă în manifestare, o astfel de acribie rămâne, prin forţa lucrurilor, doar o formă de filologie subiectivă.

Despre poezia lui Monoran s-a scris, făcând o socoteală rece, realmente puţin. Am moştenit, pentru această îngrijorătoare parcimonie, mai multe explicaţii, însă nici o scuză. Mai degrabă decât clişeul care proclamă degringolada criticii literare - şi, de aici, a întregii literaturi - din primii ani ce au urmat căderii regimului comunist, aş pune faptul în legătură cu un mărunt calcul de strategie literară. Fără a-şi asuma ferm formula poetică a optzecismului, cu care, dintr-un unghi nemilitant, trebuie să recunoaştem că are destule în comun, şi fără să fie asumat de gălăgiosul grup al celor cărora, editorial, avea să le devină congener, Ion Monoran avea să rămână, din perspectiva încetăţenitului protectorat al autorităţii, complet descoperit. Cum mai departe de asemenea pripite împărţiri de teritoriu nu s-a mers - studiile lui Radu G. Ţe