Prin faptul că trăiesc adesea momente conflictuale, personajele îşi ies din fire şi înjură ca orice oameni. Nu mă voi referi la blestemele lirice cu o veche tradiţie în literatura noastră din vechime pînă la Arghezi şi parodia lui Topârceanu, şi nici la injuriile directe din poezia contemporană, oricît de memorabil ar fi poemul în care Marius Ianuş oferă sex oral instituţiilor de stat şi de interes public. Ci numai la personajele literaturii de imaginaţie care îşi răcoresc nervii prin rostirea de cuvinte mai mult sau mai puţin grele.

La I.L. Caragiale, numirea preopinentului moftangiu sau mai ales măgar este o insultă destul de gravă. Citind că, în scrisoarea caldă de recomandare, un amic îl făcuse de fapt măgar, povestitorul replică prin palme. Invers, la palmele primite de Mache, Lache îl numeşte măgar. Doar pentru că le spune urecheaţi mai mari ca el, fanii măgarului tenor îl bat măr pe Ion. Gudurău cînd se revoltă politic numeşte guvern bandiţi. Este înjurat la rîndul său de dumnezei mami. Nu pare grav. În rest, tot lucruri benigne care nu ar putea constitui azi prilej e mare supărare: moftolog, "nifilist", mangafa, mitocan, prea sec, mazetă. Chiar în atmosfera încărcată politic, bandiţii şi mizerabilii sînt numiri maximale. Blestemele sînt mai colorate. Ziţa îşi blestemă viaţa - a dracului şi-afurisită - pentru că nu merge la Iunion îi urează soră-sii - parol - s-o îngroape. Mitocanul }ircădău e calificat dispreţuitor: pastramagiule, dar azi nu vedem de ce ar fi asta o vorbă se ruşine. Călătorul din Bubicó blesteamă cîinele în gînd să-l ajungă turbarea - vedea-te-aş la Babeş. Blestemul îi dă, se vede, idei pentru că scoate căţelul din aşternutul coşului său tocmai sub pretextul pericolului de turbare prin supraîncălzire. Îl duce să ia aer şi îl face scăpat pe fereastră. Apoi şopteşte diabolic stăpînei un blestem devenit imposibil: mînca-i-ai co