Ceauşescu cerea să-i fie aduse omagii nu numai din România, ci şi din străinătate. Pentru Nicolae Ceauşescu, cultul personalităţii nu mai era suficient în ultimii ani de „domnie”. Îşi dorea recunoaştere internaţională şi premiul Nobel pentru pace. Pretenţia la admiraţia globală a lui Ceauşescu crea mari greutăţi celor care se ocupau de promovarea imaginii sale.
Dacă în prima perioadă de după instalarea sa în funcţie, mai ales după 1968, dictatorul român a fost privit de occidentali cu simpatie, ca un disident în cadrul Pactului de la Varşovia, ultimii săi ani la conducerea României au fost total diferiţi, presa străină catalogându-l „ultimul stalinist”.
Ziarul „Scînteia” publica, totuşi, chiar şi la o săptămână de la ziua lui Ceauşescu, ştiri despre manifestările dedicate acestuia în lume, fără să relateze însă şi despre eforturile depuse de diplomaţii români.
Omagii de peste hotare
Reprezentanţii României în străinătate erau obligaţi, din această cauză, să facă eforturi deosebite pentru a-i face pe plac dictatorului.
De ziua acestuia, în special, trebuiau organizate manifestări omagiale la adresa lui Ceauşescu, în cât mai multe ţări. Cel mai uşor se descurcau diplomaţii din ţările africane, cărora România le acorda ajutoare.
Pentru cei din Vest şi chiar pentru cei din ţările socialiste (cu excepţia Cubei şi a Albaniei), în 1988-1989, problemele erau mult mai mari, deoarece personalităţile importante şi presa nu se înghesuiau la aceste manifestări.
De cele mai multe ori, agenţii de influenţă români şi personalul ambasadelor erau masa participanţilor la aceste manifestări, neinteresante pentru localnici.
De altfel, conform afirmaţiilor istoricului german de origine română Anneli Ute Gabanyi, într-un interviu pentru “Adevărul”, pentru occidentali, cultul pe
