George Motoi pune în scenă piesa "Cineva te iubeşte", de Alexandr Stein, în traducerea lui Alexandru Stark. Temă casnică, fundamental umană, nu pune discuţii de cenzură echipei de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Numai că, în mod cu totul paradoxal, publicul post-comunist nu scotea din tomberonul istoriei nici un act cultural produs în perioada "de tristă amintire" decât ca să-l mai mototolească puţin. Aceiaşi oameni care o primiseră cu dragoste, o judecau acum cu nejustificată ură.
Despre aberaţii culturale şi despre compromisuri obligatorii, într-o discuţie cu actorul George Motoi.
"Alexandru Stark avea această patimă a teatrului şi traducea anumite piese. Era un text care nu avea absolut nici o legătură cu perioada comunistă. Stark o iubea foarte tare. A venit la mine să-mi spună «George, am găsit o piesă care nu poate să deranjeze pe nimeni, nu are nici o legătură cu societatea noastră de acum şi m-am gândit foarte mult la tine să ţi-o dau s-o pui în scenă». Bineînţeles c-am luat-o şi mi-a plăcut foarte mult. Eu, fiind brăilean, cochetam cu Teatrul din Brăila, unde de altfel, am şi experimentat-o. A avut foarte mare succes. S-a jucat mulţi ani, am avut şi turnee în ţară cu ea, în Moldova, Ardeal... În fine... În toată ţara. De piesă a aflat şi Beligan, directorul de atunci al Teatrului Naţional din Bucureşti. Într-o discuţie pe care am avut-o cu dânsul, a vrut s-o jucăm şi aici. Şi am jucat-o. Până la Revoluţie. Putem s-o joc foarte bine şi dup-aceea.
Nu ştiu însă dacă mata îţi mai aminteşti, dar după Revoluţie, la începutul anilor ’90 a fost aşa o furie, teribilă de-a dreptul, împotriva a tot ce era teatru montat în perioada comunistă. Fără nici un discernământ! Nu se mai făcea nici o selecţie. Era o furie, dom’ne! «Au fost în vremea aia!», ziceau, «să le scoatem din repertoriu, dom’ne!» Şi io mă uitam aşa...
