Când a început să se vorbească despre criza financiară, nu mi-am făcut cine ştie ce griji. Nu am credite, rate, conturi, obligaţii familiale, iar foamea o ştiu din anii grei. Dacă aş fi fost vreun cinic, chiar aş fi bătut din palme, căci acumularea de tensiuni sociale oferă o poziţie privilegiată celui ce consemnează, martor al unor momente mai puţin anoste. Căci în privinţa crizei morale în care se scaldă societatea românească, a spectacolului şmecherilor care câştigă, a ofertei de false valori, a derizoriului dezbaterilor, a corupţiei şi minciunii, ajunsesem la fundul sacului! Mai jos de atât nu se poate, aşa cum nu pot merge mai sus apatia, neputinţa, indiferenţa, complicitatea prin tăcere a celor cinstiţi. Delicaţii o duc greu peste tot în lume, dar în România acestor zile, dacă ai vreo urmă de bun-simţ (la care nu poţi renunţa, căci e „din vrej“, cum spune o mătuşă de-a mea), eşti agresat în fiecare clipă. Nesimţirea indirectă, pe care ţi-o servesc multe dintre personajele de pe micul ecran (despre care te întrebi ce caută acolo), şi cea directă, pe care ţi-o aplică politicianul, funcţionarul, medicul, poliţistul, fauna străzii, vânzătorul, magistratul, rudele (uneori), curg în valuri. Vreun coleg de serviciu nu se dezminte nici el, căci în vremuri de restructurări în firmă, nervozitatea creşte, iar locul primit trebuie păstrat (în unele joburi bine plătite, nu numai de la stat, ajunge cine trebuie). E vremea loviturilor sub centură, aşadar, banale pişcături de purice, pe lângă ceea ce istoria arată cu prisosinţă că putem, căci, ştim bine, nu există altă specie care să fi făcut mai mult rău omului decât omul. E şi vremea lipsei de alternativă la un capitalism încercat de criză, a incertitudinii, a violenţei latente în creştere, care ar putea să ţâşnească anarhic sau să se coaguleze în cine ştie ce proiect social-politic, dar şi a responsabilităţii, a speranţei,