- cum s-au întîlnit mititeii cu Grill Krydderi -

După decembrie ’89, o boare de societate deschisă a pătruns şi pe uşile bucătăriilor noastre. Paste italiene, condimente asiatice, arome mediteraneene, fast-food american, lipii arabe, picanterii mexicane şi chinezării au încorporat sau au fost încorporate în tradiţionalii mititei, ardei umpluţi, sarmale, ciorbe ş.a. Nu vorbesc de restaurantele etnice şi de exotismul căutat, ci de mîncarea gătită în bucătăria personală. Meniul pus pe masa copiilor noştri diferă substanţial de cel cu care s-au obişnuit generaţiile trecute; reţetele din cărţile de bucate de odinioară nu se mai potrivesc 100% cu ce mîncăm astăzi. În primul rînd, e un fenomen cunoscut în toată lumea. Conceptul de fusion - combinaţii de ceea ce e mai bun în materie gastronomică din toate culturile lumii - face ravagii, fie cu ştaif, în restaurante cu meniu special conceput pentru amatorii de universalism la farfurie, fie involuntar şi pe nesimţite, în bucătăria de acasă. Oricît de conservator ai fi, nu poţi să nu aderi la ideile bune ale altuia - mai ales cînd se gătesc mai repede, nu necesită efort, se lipesc mai greu de cratiţă şi rezultatul e gustos. E de salutat felul în care orezul cu bob mare, fiert în stil asiatic, cu sau fără legume, a înlocuit uleiosul pilaf.

În al doilea rînd, nimic nou sub soare: ceea ce numim bucătărie românească (sau balcanică, regională, est-europeană) este ea însăşi produsul unui eclectism gastronomic, în care pentru fiecare mîncare găseşti straturi de influenţe, ca într-o matrioşcă istorică: aici turcii, dincolo slavii sau nemţii, şi pe alocuri migratorii trecuţi val-vîrtej în drumul spre păşuni mai grase. Nu noi am inventat crenvurştii şi borşul, iar pentru sarma se bat cu pumnul în piept toate naţiunile vecine, de la Dunăre la Bosfor. Ar fi amuzant să asistăm la un science-fiction culinar autohton: bucătă