Omul politic de bună-credinţă, cel după care ne uităm la fiecare scrutin, ar putea fi definit prin vorba lui Chesterton despre Bernard Shaw: "e stînjenit de faptul că nu poate spune o minciună decît dacă el crede că e adevăr".

Stînjeneala pe care o produce neputinţa de a spune o minciună cînd ştii că e minciună ar putea fi definiţia bunei-credinţe în politică. În politică, operaţiunea cea mai uzuală nu este aceea de a căuta adevărul şi nici dreptatea - acestea sînt treaba altor discipline ale spiritului şi altor instituţii ale statului -, ci aceea de a (te) convinge că ceea ce spui este adevărat. Totuşi, puţini politicieni mai practică acest exerciţiu. Preocupaţi să-i convingă pe ceilalţi, cît mai mulţi, politicienii uită tot mai des că trebuie să se convingă pe ei înşişi înainte de orice. O spun din capul locului, este foarte greu să te convingi singur de ceva. Această luptă cu tine însuţi presupune efort şi timp şi te expune unui risc major: prea multe astfel de victorii asupra sinelui pustiesc, pînă la urmă. Să te convingi pe tine însuţi că ceea ce ai de spus este mereu adevărat ar însemna, în final, că profilul interior se nivelează complet, că devii un fel de pîrloagă disponibilă pentru orice. Prin urmare, cei care sînt de bună-credinţă în politică preferă eschiva sau fenta. Cum politica trăieşte numai în conjunctură şi oportunitate, situaţia în care ceea ce ai de spus despre un anumit subiect nu e bine să fie spus apare destul de des. În consecinţă, cînd apare subiectul ai de făcut un singur lucru: eviţi agil. Oamenii îşi vor da seama că eviţi, vor înţelege de ce anume eviţi şi, în plus, dacă sînt oameni de spirit, vor aprecia şi graţia piruetei cu care eviţi subiectul. Ai numai de cîştigat. Stînjeneala care opreşte orice om normal să mintă vine, probabil, dintr-un sentiment moral săpat în ADN-ul fiinţei de către Creator. Unii însă au reuşit să-şi su