Coleg de generaţie cu Traian Vuia şi Henri Coandă, profesorul Elie Carafoli a făcut parte din pleiada celor mai importante personalităţi ale şcolii aeronautice româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Marele savant român Elie Carafoli s-a născut în anul 1901, în Grecia, în oraşul Veria, aproape de Salonic. El făcea parte dintr-o familie de aromâni, care au venit în ţara noastră în 1915, după ce Puterile Centrale au cucerit Serbia. În 1919, la sfârşitul primului război mondial, tânărul Carafoli a deventit student la Şcoala Politehnică din Bucureşti, unde s-a specializat devenind inginer electromecanic. Plecat apoi în Franţa a studiat la Sorbona unde şi-a luat licenţa şi doctoratul în ştiinţe fizico-matematice. Apoi, până în 1928 a fost angajat la Institutul Aerotehnic de la Saint-Cyr. Aceasta a fost, pentru el, o perioadă deosebit de fertilă în cursul căreia a publicat numeroase studii de specialitate.
Într-o vreme în care aviaţia se afla abia la începuturile ei, Elie s-a remarcat prin studiile sale asupra profilelor aerodinamice, dintre care unele au fost chiar denumite ulterior "profile Carafoli”. S-a implicat în realizarea "Cuvei Toussaint-Carafoli”, instalaţii premergătoare actualelor "tunele aerodinamice” în care se puteau studia forţele care apar în cursul deplasării printr-un fluid, inclusiv aer. În 1928 şi-a luat doctoratul, la Sorbona, cu lucrarea "Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică”, dedicată unui domeniu indispensabil evoluţiei ulterioare a aviaţiei. În octombrie 1928, revine în România şi înfiinţează, la Şcoala Politehnică din Bucureşti, catedra de "Aeronautică şi Mecanica Fluidelor” la a cărei conducere rămâne, timp de 45 de ani, până în 1971. În timpul său, pe structura acesteia s-a înfiinţat "Secţia de Aviaţie”, devenită ulterior "Facultatea de Aeronave”, cea care acum este denumită "Facultatea