"Cum e presa în glasnost? - Ca o minijupă: arată totul, dar ascunde esenţialul.“

Acest banc sovietic are o valabilitate ciudată în România, la vreun sfert de veac după ce Mihail Gorbaciov a preluat puterea şi a lansat politica de „glasnost“, „transparenţă“. Cum se face că nouă, românilor, ne-a luat mai bine de 20 de ani ca să ajungem aici?

Evoluţia e oarecum inversă, dar nu ţine de teoria conspiraţiei/de un centru de putere care transmite indicaţii oculte presei. Problema vine de la „deficitul de atenţie“, tulburare de care suferă presa clasică în România şi de aiurea, prin contrast cu caracterul „obsesiv-compulsiv“ al blogurilor/producţiei personale de web.

Ce caută psihiatria în jurnalism? Răspunsul se leagă de multitudinea surselor de informare apărute în mileniul al treilea, după naşterea lumii electronice. Presa însemna în 1990 un pix şi un carnet, eventual o maşină de scris, un dispozitiv de înregistrat şi mai ales pantofi cu talpa rezistentă. Informaţia era greu de obţinut, iar jurnalistul trebuia să se deplaseze fizic în căutarea ei. 20 de ani mai târziu, problema jurnalistului e mai curând bombardamentul electronic (comunicate de presă, agenţii de ştiri, site-uri de ştiri, televiziuni de ştiri, telefoane), din care trebuie să extragă esenţialul relevant.

Curios, „bogăţia“ de mai sus nu este neapărat un şuvoi informaţional în care ajunge să ştii să pescuieşti, ci, de multe ori, o viitură plină de aluviuni. Motivul e previzibil: nu jurnalistul e cel care se duce spre informaţii, azi, ci „informaţiile“ sunt cele care vin la el. Ghilimelele se referă la faptul că în actul comunicării iniţiativa aparţine prea adesea autorităţilor, partidelor politice, corporaţiilor şi altor entităţi care vor să impună un factual pozitiv - sau convenabil sub o altă formă, în ceea ce le priveşte.

E clar că „vânătorii