● Frost/Nixon (SUA, 2008), de Ron Howard.

Frost/Nixon - povestea marelui interviu luat, în 1977, de către jurnalistul britanic David Frost, fostului preşedinte american Richard Nixon - e un divertisment hollywoodian de calitate superioară; zbîrnîie de cît de bine e pus pe roate. E ceea ce Hollywood-ul de azi consideră a fi un film sută la sută serios şi necomercial (pentru că subiectul său nu le spune nimic adolescenţilor), însă regizorul, Ron Howard, are show-biz-ul în sînge.

Preliminariile interviului sînt tratate într-o manieră cît mai apropiată de a unui film despre box. Cu mare viteză şi cu mare dexteritate, se stabileşte cine sînt adversarii şi ce vor ei. Nixon (Frank Langella) s-a făcut extrem de antipatic prelungind războiul din Vietnam şi s-a dezonorat definitiv prin afacerea Watergate. Pentru el, interviul televizat propus de Frost e cea mai bună şansă de a-şi spăla imaginea în faţa poporului american şi de a reveni în avanscenă. E superantrenat: a învăţat cum să demonteze fiecare dintre vechile probe împotriva sa, şi-a calibrat perfect fiecare artificiu cazuistic, fiecare divagaţie, fiecare arpegiu pe coarda sentimentală a publicului. E formidabil - chiar mai formidabil, aş spune, decît a reuşit vreodată să fie adevăratul Nixon. Chiar dacă Nixon-ul lui Langella e - în aceeaşi măsură ca cel adevărat - un inamic al spontaneităţii, chiar dacă farmecul lui e în întregime construit, tot e mai mult decît la adevăratul Nixon. După cum nota, încă din 1980, criticul Pauline Kael, lui Langella îi vine uşor să sugereze "nobleţe decavată", or, nobleţea, de orice fel, nu i-a venit niciodată uşor adevăratului Nixon, chiar dacă o fi existat în el. Langella e mai impunător fizic (e tot fălcos, dar fălcile lui atîrnă în falduri, ca ale unui rege batracian) şi are o voce mai frumoasă (sună un pic ca a marelui John Huston în Chinatown sau în oricare altul din