De cîte ori răsfoiesc jurnalul lui Mircea Eliade, încep (şi sfîrşesc) prin a-mi pierde răbdarea. Omul ăsta, care s-a ocupat toată viaţa, cu un fel de surescitare puberă, de "mituri, vise şi mistere" şi care a cunoscut, faţă către faţă, tot ce era mai ales în lumea intelectuală a veacului trecut, omul ăsta, care s-a bucurat de o notorietate mai răsplătitoare decît cea strict academică şi care a traversat mapamondul înconjurat de nimbul "iniţiatului" atotştiutor şi al laureatului perpetuu, e incapabil să privească dincolo de propria sa umbră.
Copleşit de sine, de succesele sale, de ambiţiile sale juvenile, de artrita sa, de laudele prietenilor şi ale colegilor, Mircea Eliade livrează, în cele din urmă, portretul unei uriaşe candori: în egolatria sa, e dezarmant de sincer. Se bucură ca un copil de isprăvile proprii şi îşi face iluzia că durerile lui de stomac sînt un eveniment planetar. Cititorul e invitat la o solidaritate argumentată clinic: va scăpa autorul de aciditate sau nu? Nu cumva a luat prea multă aspirină? Cîte pagini a reuşit să redacteze în ziua x, în ciuda insomniei din ajun? Nici o indiscreţie nu e evitată: "25 octombrie. Azi-dimineaţă, mă deştept mai extenuat ca niciodată. Black stool" (adică scaun de culoare închisă). Inconfortul fizic devine, adesea, abisal: "15 mai. Zburăm la New York. Surpriza: bolnav de stomac. Imposibil să înţeleg de ce..." Cînd corpul nu se manifestă, rămîne destul timp pentru contemplarea entuziasmelor şi melancoliilor spirituale. Ele sînt, aproape fără excepţie, autoreferenţiale. Sîntem informaţi, de pildă, că doamna Eliade (Christinel) tocmai a dactilografiat un manuscris al soţului ei şi e entuziasmată, ceea ce e încurajator. Alteori, entuziasmat e direct autorul: "20 iulie. Somnoros. Recitesc, tulburat, Nouăsprezece trandafiri". Grija pentru ecoul lucrărilor proprii e duios maniacală: Cioran îi spune, la cafenea, c
