- Mă, ai nişte busuioc prin grădina aia?

- Păi, ia vezi după răsadurile de roşii. Da’ ce faci cu el, Doamne, iartă-mă?

- Las’ că vezi tu.

Şi mi-a trîntit cumnată-mea o salată cu fo’ trei-patru roşii aşaa, tăiate mic, m-a întrebat de ulei de măsline de m-am uitat cruciş la ea: "Da ce, fă, d-ăsta d-al nostru, de floare, nu-i bun?". Aşa. Şi a pus peste roşiile alea busuioc, mă! Busuioc de popă! Am mîncat de ne-au ieşit ochii din cap. Păi da, la ei în Italia cică mănîncă macaronarii ăia busuioc pe pîine. "Buchete d-alea cum le-o zice."

Marinică e de la Ciorogîrla. Are neamuri care muncesc în Italia, ba a fost şi el pe acolo, în vizită; au dormit claie peste grămadă, da’ ce frumos a fost! A văzut marea, şi-a suflecat pantalonii şi a intrat un pic cu picioarele. Caldăăă! Bine trăiesc italienii ăştia, dar nu şi-ar fi imaginat că mănîncă atîtea ierburi. Şi pizza d-aia. Pizza o cunoştea din România, mai cereau ăia micii şi făcea nevastă-sa, da’ mai au italienii unele aşa numa’ cu nişte ierburi şi roşii... Fără o slăninuţă acolo! (Şi l-au mai enervat în Italia scuterele de l-au bîzîit ca tînţarii.)

După ’89 printre primele intrate în România au fost shaormeriile. Au prins. Cina sau prînzul din lipia arăbească a devenit opţiune şi pentru taximetriştii lihniţi în noapte, şi pentru corporatiştii care dădeau o fugă pînă la sirianul din colţ cu tot cu permisul de intrare în clădirea de birouri atîrnat de gît. Orientul Apropiat aduce mai apoi humus-ul - pasta de năut - combinaţii aromate de cărnuri, tot soiul de salate - tabuleh şi fatoush pe care a început să le cumpere lumea ca mîncare de postul Paştelui - sfîntă globalizare! Au urmat repede fast-food-urile americane vizitate în primii ani cu imensă curiozitate şi devenite loc de mondenităţuri. Cum s-a întîmplat de altfel la Moscova, unde rusoaicele îmblănite au găsit vreme îndelung