Copilul meu învaţă să scrie. Codiţă la "c", arabescuri la "A", punct şi virgulă. Şi de la capăt. În fiecare zi îşi îndoaie degetele şi-şi muşcă limba timp de trei ore, respirînd greu şi asudînd inocent, cum doar la 7 ani se mai poate. Îmi vine rîndul cîteodată să-l supraveghez. Îmi aduc aminte de toate: de cît de greu îmi era să deschid uşa clasei la ora de caligrafie. De faptul că nici un efort din lume nu mi-a făcut scrisul "frumos". Şi de stigmatul asociat scrisului urît, care se măsura cel mai des printr-un punct scăzut din notă la orice lucrare de control, de la română şi pînă la geografie. Profesorii pur şi simplu nu înţelegeau mîzgăliturile mele, în acel an de graţie 1974, cînd salariile din învăţămînt erau de asemenea atît de mici încît să descurajeze orice tentativă de descifrare...
Copilul meu nu va mai avea problema asta în liceu. Sau poate chiar mai devreme. Mă uit în jur: în casa noastră nu mai există nici un document scris de mînă. Ne lăsăm bilete sub formă de SMS-uri în telefon. Scriem rudelor din străinătate pe mail şi vorbim cu cele din ţară. În cutia poştală apare la două-trei luni un plic cu adresa scrisă de mînă, semn că, în România, omul e încă mai ieftin decît computerul, pentru anumite aplicaţii. Nu va mai fi multă vreme. Scrierea de mînă dispare, izgonită de şiruri ordonate de 1 şi 0, ca în The Wall, ca într-o utopie neagră, în care sîntem ocupaţi şi disciplinaţi de o forţă irezistibilă.
Însă copilul meu continuă să îndoaie litere şi să şteargă cu pic, ca un Sisif de mic litraj, ghemuit la biroul lui, după ce i-am explicat în prealabil că invenţia scrierii are mai bine de 5000 de ani şi-a fost una dintre cele mai deştepte chestii scornite de omenire, imediat înainte de ceainic şi cu puţin după de roata de aliaj şi inserţii de carbon. Scrie în fiecare zi, nu sînt sigur că din ce în ce mai frumos, cu gîndul la recompensa de care
