Oscar Wilde a scris, în epoca victoriană, o faimoasă comedie de moravuri, intitulată The Importance of Being Earnest şi tradusă, la noi, drept Ce înseamnă să fii onest. Este acolo un umor nebun al confuziilor şi erorilor de percepţie, care a transformat textul, rapid, într-o capodoperă internaţională. Ambiguitatea apare încă din titlu, unde "earnest" sugerează, într-adevăr - strict semantic, "onestitatea", dar reprezintă totodată şi numele unui personaj central, intrat, prin jocul întîmplărilor, într-o acută criză de identitate. În sfîrşit, acele confuzii rizibile, creionate de Wilde, atît de rafinat, cu mai bine de un secol în urmă, mi s-au reactualizat, proustian, deunăzi, cînd am întîlnit, pe stradă, un coleg de la Universitate. Deşi ne ştim de ani de zile, nu lucrăm în aceeaşi facultate. Aflasem din diverse surse că, în semestrul în curs, omul îşi încheiase (lungul) stagiu de conferenţiar şi promovase la ultima treaptă academică - cea de profesor -, aşa încît împrejurarea mi s-a părut nimerită să-l felicit. "Da, bătrîne, mulţumesc - a răspuns amicul cam posomorît -, dar să ştii că, social vorbind, nu am făcut un pas înainte, ci mai degrabă unul înapoi." "Cum adică?" - am întrebat uşor iritat de micul puseu de ipocrizie. "Păi, stai să-ţi explic. În urmă cu vreo şase-şapte ani, cînd am devenit conferenţiar, saltul de imagine a fost imens. Indivizii din afara sistemului universitar se arătau extrem de sensibili la auzul funcţiei mele academice. Suna teribil de bine şi de neobişnuit, dîndu-mi o aură de membru al unei societăţi exclusiviste. Am observat că doar cuvintele rector şi decan aveau o rezonanţă mai puternică - pentru neiniţiaţi - decît magicul conferenţiar. Pînă şi soacră-mea, care a susţinut toată viaţa că fiica ei (director de bancă, n.m.) s-a măritat cu un pîrlit de cadru didactic, a fost atunci fericită şi mi-a strigat în receptor: ŤBravo, mamă!».