Aderarea României la Uniunea Europeană nu ar fi fost posibilă fără bătaia la cap sistematică şi consecventă pe care ne-au administrat-o chiar instituţiile europene. E limpede că, dacă eram lăsaţi de capul nostru, am fi tărăgănat la nesfîrşit orice idee de reformă, am fi pierdut vremea cu tot felul de ciorovăieli politice, am fi rămas poate la ideea dlui Iliescu că proprietatea "e un moft", iar parlamentarii noştri ar fi găsit tot felul de reglementări "originale" în tot felul de domenii. Avînd însă traseul fixat de legislaţia europeană pe care trebuia să o adoptăm, drumul a fost scurt şi (relativ) drept.

Există însă o consecinţă perfidă a acestei aderări ghidate de Comisia de la Bruxelles. Politicienii şi administratorii noştri - de la parlamentari pînă la tot felul de şefi de instituţii publice, de la miniştri pînă la viceprimari de comună - s-au obişnuit să invoce Uniunea Europeană pentru a explica tot felul de reglementări şi măsuri. "Aşa ne cere UE" a devenit un refren des auzit prin conferinţe de presă, atunci cînd jurnaliştii le cer demnitarilor explicaţii pentru vreo reglementare. "Aşa ne cere UE" sînt cuvintele magice care pun capăt oricărei discuţii, oricărui dubiu, oricărei încercări de a înţelege "de ce" şi "cum": facem aşa pentru că ne cere UE, şi nu putem face altfel. De la autorităţi, refrenul a trecut în popor, aşa încît auzim în jurul nostru foarte des, în legătură cu tot felul de fleacuri, că "aşa or fi vrînd ăştia din UE". În minţile oamenilor, ideea de reglementare a devenit sinonimă cu "UE", astfel încît pe seama Bruxelles-ului sînt puse vrute şi nevrute, mai ales interdicţiile sau regulile care schimbă obişnuinţele şi practicile de pînă acum. Din această serie fac parte "euromiturile negative" de tipul "nu mai avem voie să facem ţuică", care au stîrnit vii dezbateri din cauză că au fost greşit înţelese.

Poticnelile autorităţilor