În urmă cu două săptămîni, Dilema veche a publicat un interviu pe tema meseriei de asistent maternal. Dincolo de detaliile "tehnice" legate de pregătirea celor care solicită un atestat, de responsabilităţile care le revin, dar şi de încărcătura emoţională pe care această meserie o presupune, am vrut să aflăm şi poveştile de viaţă ale celor care o practică. La cerinţa celor două doamne cu care am stat de vorbă, numele reale ale acestora vor apărea doar cu iniţiale, cele ale copiilor fiind pur fictive.

La numai cîteva zile de la naştere, Toma a fost abandonat în maternitate. Încă de cînd era însărcinată, mama lui şi-a exprimat dorinţa de a-l integra în sistemul de plasament ca o măsură de protecţie, avînd acasă încă patru copii şi fiind în imposibilitate de a-l mai creşte şi pe al cincilea. După ce l-a născut însă, l-a părăsit în spital înainte ca băiatului să i se găsească un asistent maternal. Acum, Toma are aproape cinci ani şi locuieşte cu familia S. care l-a luat în grijă cînd acesta nu împlinise un an şi care, la cîteva luni după aceea, l-a şi adoptat. Despre familia lui biologică nu se ştiu foarte multe lucuri. Înainte de a fi demarate procedurile de adopţie, părinţii şi rudele copilului au fost contactate de nenumărate ori, dar asistenţii sociali au întîmpinat un dezinteres total. Prin intermediul bunicilor - aflaţi, la rîndul lor, în imposibilitatea fizică, dar şi materială de a avea grijă de copil -, au obţinut acordul mamei ca Toma să intre în sistemul de adopţii. "Noi încercăm să îi vorbim despre trecut şi despre mama lui. Ştie, de exemplu, că l-am luat din spital. I-am explicat că unele mame au posibilitatea să plece acasă cu copiii lor, altele - nu, pentru că nu au bani şi atunci îşi lasă copiii în spital pentru că ştiu că alte persoane vor avea grijă de ei. M-am gîndit că vor exista momente - la grădiniţă sau la şcoală - în care unii copii, cî