În fotbalul mic şi mijlociu, cine cere chitanţă la ciubuc o primeşte, dar numai odată
Ce am înţeles eu din arbitrajul românesc e că înăuntrul sistemului nu există arbitri sută la sută cinstiţi, ci doar arbitri care ori n-au avut ocazia să afle dacă-s coruptibili, ori preţul corupţiei a fost prea mic. Corupţia în arbitraj nu impune un mercurial mare decît prin excepţie. Presupune însă tenacitate şi o minte tot timpul deschisă la un profit. În fotbal, unii dau tunuri, dar în arbitraj e bun şi ciubucul. Între portabajul cu crapi şi găini, din ligile inferioare, şi teşchereaua cu euroi din derbiurile cu pariu de Liga Campionilor diferenţa e la miros. Peştele e cel care miroase.
Meschinele inginerii financiare ale onorabililor Gheorghe Constantin şi Dan Petrescu, în cantonamentele turceşti ale arbitrilor din anii trecuţi, precum şi tentativa “în formă continuată” din acest an, cum ar fi definit incidentul într-un dosar penal, sunt un exemplu de ingeniozitate geografică. Ce-i departe de patrie, nu se pune!
În definitiv, ce li se poate reproşa celor doi oficiali ai fluierului mioritic? În comparaţie cu Cazul Valiza, Afacerea Portofelul e ceea ce-i marea corupţie vizavi de ciubucul de fiecare zi. Toată şmecheria, în acest gen de mînjeli, e ca reclamaţiile să cadă în ridicol. În fotbal, nimeni nu se revoltă dacă e vămuit de intermediarii şefilor mari, adică de şefuleţi, cu cîteva sute de euro. În fotbal, nimeni nu cere chitanţă pentru un cantonament de cîteva zile. Nu se cere chitanţă nici pentru o valiză cu 1,7 milioane de dolari. Atunci, cum…mea - vorba domnului Piţurcă din înregistrări - îndrăzneşti, tu, un pîrlit de gazetar român, care n-ai văzut în viaţa ta cum arată o valiză cu bani, să invoci prezumţia de hoţie? Hoţiile se fac pe ascuns, ori aici e vorba de un impozit tradiţional. Cum bine spunea un instalator, pe care l-am prins la ple
