Atâta ticăloşie nu mai întâlniseră de mult judecătorii Sorin Moisescu şi Sever-Gabriel Bomboş când au dat sentinţa 35/1989, de condamnare a lui Cristinel Răspopa la 25 de ani de puşcărie, şi de bună seamă că le va fi părut rău că nu l-au condamnat la moarte, că monştrii ăştia trebuie ucişi de mici, însă la sfârşitul anilor ’80 nu prea mai erau la modă condamnările la moarte, din motive pe care aşteptăm să ni le explice vreodată cineva.
Să începem cu sfârşitul. Anunţ în România Liberă, 22 aprilie 1988: "Vând videocasetofon marca ITT, cumpăr autoturism marca Oltcit". Cristinel Răspopa era un cititor devotat. Al anunţurilor publicitare. Ele îi relatau mersul pieţii, ele îi indicau victimele. Cristinel evalua marfa după ambalaj: vrea să vândă video, asta înseamnă că-l are; vrea să cumpere Oltcit, asta înseamnă că are lovele peşin, că doar pe atunci nu se cumpărau maşinile în leasing; mai stă şi-n Cosmonauţilor, va să zică s-ar putea să aibă şi altele pe lângă bani şi video.
În aceeaşi zi, familia Popa a primit vizita întreprinzătorului. S-a recomandat: Cristi, elev la şcoala de Miliţie. Băiat frumuşel, prezentabil, 19 ani, ştie să vorbească. Are un frate marinar care vrea un video, şi mai are o soră, asistentă medicală care vrea să vândă Oltcit. S-a oferit să intermedieze cele două afaceri, a verificat tehnic videocasetofonul şi a decis că "vede bine". I-a propus lui George Popa să meargă cu el la Zimnicea, să vadă maşina, dar să ia şi videoul cu el, ca să le rezolve pe amândouă. George şi soţia lui, Mihaela, au fost destul de rezervaţi la început. Cristi şi-a luat rămas bun de la ei, promiţând că revine.
A aplicat apoi planul "B". A sunat la telefonul familiei şi s-a prezentat, cu voce groasă, de marinar fumător de mahoarcă, "fratele lui Cristi". I-a anunţat pe oameni că vine la Bucureşti cu banu’ jos, să ia aparatul. I-a
