Bancherii centrali, se stie, formeaza un club inchis cu propriile reguli si chiar manii, spune Stiglitz. La inceputul anilor '80 ei cazusera pe spate dupa teoriile monetariste ale lui Friedman. Dupa ce acestea au fost discreditate, a inceput cautarea unei noi mantre, scrie Dan Popa, pe blogul lui.
Ea a aparut sub forma 'tintirii inflatiei', potrivit careia orice escaladare a unui anumit nivel al indicelui preturilor de consum trebuie sa atraga dupa sine cresterea dobanzii cheie. Unii ar putea spune ca aceasta metoda este oarecum rudimentara, cata vreme nu maresti dobanda cheie indiferent de sursa inflatiei.
Azi, spune Stiglitz, mecanismul tintirii inflatiei este pus la incercare si, in opinia laureatului Nobel, va esua cu siguranta.
Tarile care trebuie sa faca fata unei inflatii in crestere nu datoreaza cresterea preturilor in mod necesar unei gestionari proaste a situatiei macroeconomice, cat mai degraba unor factori asupra carora nu au niciun control. Ma refer aici la pretul petrolului si la cel al bunurilor alimentare, de exemplu.
Aceste categorii, ca si altele dealtfel, fac parte din acea categorii pentru care, in Romania, aloci mai mult din buget (comparativ cu alte state). In multe cazuri, ca si in cel al Romaniei, inflatia a fost, in buna parte, importata.
Cu o productie la pamant si cu un consum bazat pe importuri, este evident ca devalorizarea leului si cresterile preturilor pe pietele internationale ne 'aduceau' inflatie. Cazul uleiului este cel mai la indemana exemplu care imi vine acum in minte.
De asemenea, la fel de evident mi se pare ca acele cresteri ale dobanzii cheie care au fost operate la noi nu aveau niciun impact asupra cauzelor mai sus descrise (urcarea debila a preturilor la petrol si materii prime). Daca e sa se fi luat o masura eficace, nu la noi ci la americani trebuia cr
