Propaganda oficială se zbătea, acum două decenii, să ne convingă că Miliţia este un organ al puterii de stat al cărui unic ţel în viaţă este să ne apere pe noi toţi, adică poporul mun­citor aflat pe drumul ireversibil al făuririi societăţii socialiste multila­teral dezvoltate. Sau "multilateral demolate" cum se şoptea pe la colţuri.

De cine să ne apere? Păi, de duşmani, bineînţeles. Pe ascuns şi doar printre prietenii de încredere se mai spunea însă şi că "Miliţia este inima de foc a poporului care bate, bate cu spor pentru Partid". De fapt, oricât de reală ar fi fost această butadă, ea reflecta doar un adevăr parţial. Existau foarte mulţi miliţieni care nu-i băteau pe amărâţii de civili pentru că aşa le-ar fi ordonat şefii. Nu! Băteau pentru că atâta îi ducea pe ei mintea. Şi nu erau puţini. Ei erau cei despre care se spunea că au pe creier o singură circumvoluţiune. Care şi aceea era, de fapt, doar urma bătătorită rămasă de pe urma caschetei. Uneori, asemenea fiare ajungeau să facă şi moarte de om. Situaţie limită în urma căreia "organul" era trimis pe mâna justiţiei militare. În astfel de cazuri cercetarea penală şi procesul se derulau "la secret", iar noi nu aflam aproape niciodată că un miliţian ucigaş a fost condamnat la ani grei de puşcărie.

Pe la începutul lunii februarie 1989, pe masa judecătorilor de la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a ajuns un dosar cumplit. Era dosarul penal în care sergentul major Marius R. de la Miliţia Transporturi Feroviare (TF) Piatra Olt era acuzat de comiterea unei crime odioase. Alături de el şi cu nimic mai prejos erau deferiţi justi­ţiei şi fruntaşul Petrişor P. şi soldatul Ştefan N., doi militari în termen, care mai aveau doar câteva luni până să se lase la vatră. Omorul a fost comis în noaptea de 11/12 octombrie 1988, când în staţia CFR Piatra Olt s-au petrecut nişte scene halucinante,