Mult timp n-a simţit decât un gol în suflet şi dragostea copiilor, spre care şi-a îndreptat toată atenţia. Apoi, nu i-a trebuit mult să înţeleagă ce fel de om e Marian. „Iubirea nu se manifestă în prima zi sau în prima săptămână, dar pe parcurs începi să simţi“, povesteşte Eugenia. După atâta vreme, simte că e în sfârşit fericită.

La şase dimineaţa e în picioare, în fiecare zi. Când stai la casă, mereu găseşti ceva de făcut. Nu e timp de pierdut. Apoi mai sunt şi câinii, care fac ochi de cum se luminează - cei mici şi cârlionţaţi şi ceilalţi doi, care stau mai mult prin curte. Pregăteşte cafeaua şi o beau împreună, încet, bucurându-se de fiecare înghiţitură. Apoi, mănâncă amândoi. „Dacă eu nu mănânc, atunci nu vrea nici el. Aşa ne-am obişnuit“. La şapte fără zece Marian iese pe poartă. Eugenia rămâne singură, cu gospodăria...

Neştiută de nimeni, în spatele porţilor, dincolo de uşile închise, viaţa se desfăşoară obişnuit, nici mai crud, nici mai euforic decât a altora. Durerile se-adună ani în şir până ajung să strige cu glas strident şi atunci cioburile se-mprăştie zgomotos, tăind şi lăsând urme în suflet.

Avea 14 ani când s-a îndrăgostit prima dată. Nici înţelepciune, nici experienţă, un copil care nu ştia mai nimic despre viaţă. „N-a fost rău

la-nceput. M-am mutat la soacra mea şi continuam să mă duc la şcoală. Mai târziu, pe la 19 ani, a apărut şi primul băiat. După doi ani, s-a născut şi cel de-al doilea“, povesteşte femeia. Acum e trecută de 50 de ani. E încă frumoasă şi cochetă, chiar dacă nu iese în lume prea des. Şi îi place să-şi ţină casa după „chipul şi asemănarea“ sa.

Cealaltă faţă a căsniciei

„Am cunoscut fericirea“, spune acum zâmbind. Ani buni a stat singură, având grijă de cei doi băieţi. Până l-a cunoscut pe Marian. „Este un om deosebit, pentru casă. Nu bea. Este exact ce mi-am dorit. Şi sunt cea mai