Fapte mărunte, frânturi de viaţă, fulgurări de gând. De la micile accidente de educaţie până la dezmăţul moral în mocirla căruia se scufundă România nu e decât un pas mic. Să ne mirăm că procurorul stă la masă cu criminalul, într-o incredibilă frăţietate, că judecătoarea dă liber la alte asasinate unui condamnat pentru tentative de omor, că poliţiştii joacă miuţă cu daţii în urmărire generală? Într-o mâzgă cleioasă şi procurorul, şi judecătorul, şi omul de afaceri, şi şeful statului chiar se împreunează prin abundenţa unor, să le zicem doar, suspiciuni penale.
Sub titlul de mai sus am scris şi săptămâna trecută, pornind de la o spunere a Patriarhului Daniel. "Nu criza economică e marea nenorocire, ci criza de umanitate", constatase Înalt Prea Fericitul, privind nu atât spre noi, ci, sfredelitor parcă, în noi. Nu mi-e în firea condeiului să lungesc, foiletonistic, un subiect şi să trag de el ca de o plastilină, dar adeverirea vorbelor învăţătorului bisericesc se face mai apăsător şi mai dureros ca oricând în aceste zile. Asistăm la ruinarea morală a fiinţei noastre şi la dărâmarea tuturor rânduielilor. Sigur, sunt tentat şi eu, ca atâţia alţi confraţi, să disec subiectul crimelor de la Braşov şi al furtului unei jumătăţi de depozit de arme din cetatea inexpugnabilă a unei unităţi militare. Cum a fost posibil? Cum e posibil ca în situaţia unei alarme generale, care scosese din izmene şi pijama, poliţie, oştire, servicii speciale, ofiţeri şi soldaţi cu uniformă şi pe cei, mult mai numeroşi, în straie civile, care alertase vigilenţa frontierelor şi pusese zbilţuri poliţieneşti pe străzi, în mijlocul unui oraş din mijlocul României un bandit să jefuiască şi să asasineze ziua în amiaza mare? În condiţiile acestei alarme, un puşcăriaş sau un nepuşcăriaş, plin de pistoale, trage şi ucide în oraşul care, geografic, indică inima României. Ţara noastră de
