Ştirile negative sunt la ordinea zilei. Fabrici care se închid, bănci care intră în faliment, căderi inimaginabile ale cotaţiilor la bursă, deficite bugetare majorate şi pachete de ajutoare guvernamentale oferite unor oameni care vin la cerşit cu avionul privat. Nu vreau să discut cauzele acestei crize. Nu sunt de specialitate şi nici nu vreau să fac vreun efort să mă documentez. Pentru că această criză nu mă afectează în mod direct nici pe mine, nici alte milioane de oameni care trăiesc de mai bine de două milenii pe plaiurile Daciei. Vom resimţi ceva dureri - poate că ratele la bănci pentru maşină, apartament sau pur şi simplu consumul personal vor pune probleme („unde naiba s-au dus cei zece mii de euro pe care i-am împrumutat astă-vară doar cu buletinul ?“), căci una e să plăteşti 300 de euro rată la 3,2 lei un euro şi cu totul altceva este să plăteşti la 4,4 lei pe un euro. Poate că vărul Vasile, care câştiga trei mii de euro pe lună vânzând apartamente unor oameni care se îndatorau pe 35 de ani să le cumpere, va rămâne ceva timp fără serviciu. Poate că mătuşa Dorina nu-şi va cumpăra un Peugeot nou şi-l va folosi încă pe cel de acum doi ani, chiar dacă e verde şi nu roşu, cum se poartă anul acesta. Dar vom trece şi peste aceste dureri dacă mintea ne rămâne limpede şi conduita dreaptă. Căci este o lecţie de tras şi din această întâmplare a marii crize a creditului. Datoriile fără acoperire nu sunt bune, indiferent în ce sistem social trăieşti. Am mai scris despre aşa-zisul „comportament imperial“ al politicienilor americani, despre care am auzit prima dată în 1990, la o întâlnire la Washington. L-am recunoscut apoi în luări de poziţie, acte de guvernare şi opinii exprimate în diferite ocazii. În esenţă, conduita imperială americană - repet, este o psihologie a elitei politice, nu a oamenilor obişnuiţi - spune următoarele: SUA sunt cel mai mare stat al lumii, au