Era o adevărată aventură pentru locuitorii satelor României să-şi sune rudele aflate la oraş. Telefoane nu se găseau oriunde. Cine avea ceva urgent de comunicat trebuia să meargă la poştă. Unele sate nu aveau "Poştă, telefon şi telegraf" cum era titulatura pe atunci şi, mai pe bicicletă, mai cu căruţa sau făcând autostopul cu vreo maşină de ocazie, oamenii se deplasau în localităţile învecinate care erau "dotate" cu astfel de tehnologii.
La poştă, în orice sat, ajungea ziarul Scînteia. Era distribuit pe la şcoli şi pe la Consiliile Populare, cum se numeau primăriile pe atunci. Dar soseau ziare mai multe, aşa că oricine mergea să dea un telefon la oraş putea să se pună la curent cu informaţiile care se regăseau în cotidian în ziua respectivă. Dar, până să citeşti ziarul, mergeai să discuţi cu telefonista. Comunicai numărul de telefon pe care doreai să-l apeleze telefonista de serviciu. Dacă nu-l aveai, îl afla aceasta.
Trebuia să ai răbdare în timp ce respectiva angajată, cu un tablou de comandă în faţă, încerca să ia legătura cu colegii de la judeţ. Indiferent unde sunai, toate treceau pe la judeţ. "Giurgiu?" "Giurgiu", spunea insistent telefonista, pe un ton nazal, în timp ce "mânuia" zeci de cabluri speciale de comunicaţii. Într-un final, legătura era creată. Trebuia să fii cât mai atent şi să intri repede în cabina indicată. "Cabina 1", "Cabina 4" etc., ţi se adresa pe acelaşi ton.
Intrai repede, închideai uşa şi vorbeai. Trebuia să spui repede ce doreşti să comunici rudei căutate. Cu uşile închise şi cu palma pe urechea "liberă" încercai să faci abstracţie de ţipetele celui care vorbea în cabina alăturată. Iar el de ale tale, pentru că legăturile erau atât de slabe, încât doar ţipând reuşeai să te faci auzit la celălalt capăt al firului. Uneori pe fir mai intervenea telefonista. Pe acelaşi ton te î
