Una dintre marile probleme ale democratiei este cat poate un om politic responsabil sa infrunte opinia publica si sa ia masuri nepopulare, numai pentru ca stie ca aceste masuri sunt corecte si ca, in circumstantele date, au devenit indispensabile. Caci, asa cum remarca candva Jean-Jacques Rousseau, desi e adevarat ca poporul vrea intotdeauna binele, el nu-l vede intotdeauna si atunci e nevoie sa fie luminat. Pentru asta e, insa, nevoie de curaj si luciditate din partea conducatorilor - doua virtuti in care politicienii romani nu par deloc sa exceleze.
La inceput - indiferent de partid - au preferat sa ignore cu suficienta apropierea crizei financiare si economice de Romania, tratand-o ca pe un moft exotic. Prin octombrie anul trecut, se afirma ba ca sistemul nostru bancar e solid, ba ca economia noastra e prea "primitiva", ca sa cunoasca "subtilitatile" financiare, marca Wall Street. Ca bancile noastre solide si "primitive" nu vor mai da credite nici firmelor, nici populatiei, lasand economia sa se stinga de inanitie, nu s-a spus decat cand deja s-a intamplat. In schimb, s-a continuat cu cheltuielile excesive din buget - cu specific electoral - ca si cand nu ar fi fost necesar ca oricum macar doua dintre cele trei partide principale sa guverneze de la sfarsitul lui 2008.
Pe rand, au gresit cu totii. Parlamentarii au votat in unanimitate celebra lege a maririi salariilor cu 50% in educatie, pentru ca nimeni, in tot parlamentul, nu a avut curajul sa spuna "nu" reprezentantilor sindicatelor prezenti in tribune. In continuare, cand guvernul Tariceanu, trezit dupa betia cheltuielilor uriase deja angajate, a incercat sa blocheze legea, opozitia, lipsita de curajul de a fi nepopulara, s-a facut ca ignora avertismentele. Presedintele, desi avea putinta sa o retrimita in parlament, nu a avut, nici el, curajul sa infrunte opinia publica si a nascocit stratagema
