In randul generatiei mele, mitul Clujului a contat. Multi am leganat ideea carturariei echinoxiste, a blazonului inatacabil al celor care lucrau la Dictionarul Scriitorilor Romani, sub coordonarea profesorului Zaciu: Marian Papahagi, Ion Pop, Aurel Sasu, Ion Vartic s.a. Ne impresiona, cu siguranta, si panasul donquijotesc al acestei uriase intreprinderi, dar si faptul ca profesorul chemase, intre autori, multi tineri critici, altminteri inca in marginea ierarhiilor oficiale. A fi autor la dictionar era o scoala si o academie deopotriva, un titlu neoficial, dar nu mai putin influent in breasla. In plus, acolo parea sa fie polul prieteniei, al solidaritatii eficiente, cu ax.

Povestea Dictionarului Scriitorilor Romani o stim azi de-a fir a par: inceput la sfarsitul anilor 70, a aparut abia intre 1995 si 2002, adica s-a incheiat, ca editare, la doi ani dupa moartea lui Mircea Zaciu (coordonatorul principal, disparut in martie 2000) si la patru ani dupa moartea unui stralucit triumvir: Marian Papahagi. A avut parte de critici necrutatoare, pentru ca asa-i la noi, dar si pentru ca informatia se oprea, de fapt, in 1989, adusa chiar si pana acolo in salturi. DSR fusese scos in 1985 din toate planurile editoriale, dupa ce suportase o topire a materialului cules la Editura Stiintifica si Enciclopedica. Ce a aparut, in cele din urma, a trebuit sa se adapteze din mers orizontului de asteptare al momentului (trecusera 15 ani si-o revolutie!) si dificultatilor deja insurmontabile ale actualizarii. Listele de scriitori si criteriile de redactare fusesera de mai multe ori bulversate. Autorii articolelor - deja imprastiati de viata sau de moarte, totul adus la dimensiuni de-a dreptul tragice de incredibila odisee editoriala. Jurnalul lui Mircea Zaciu, apoi un volum de scrisori catre Ion Brad, aparut in 2003, iar acum o noua selectie de scrisori Aurel Sasu-Mircea Zaciu deslu