A şaptea finală de Mare Şlem între cei doi, devine tradiţie, punctată de ceva nou: lacrimile lui Federer
Imaginile spun multe. Păstrează expresii, grimase sau zîmbete pe care memoria nu le reţine.
EXTRATERESTRUL ŞI PUŞTIUL
2005. Semifinală la Roland Garros între liderul mondial al momentului, Roger Federer, şi numărul 5 ATP, Rafael Nadal. Un prim clasic pe zgură cîştigat în patru seturi de puştiul care avea atunci 19 ani. Salutul de la final descrie un elveţian zîmbitor, deşi pierduse, bătîndu-l cu palma pe piept pe un spaniol parcă uimit şi neîncrezător în faţa victoriei. Un gest de gentileţe din partea celui care domina tenisul faţă de un jucător ce promitea. Un soi de încurajare generoasă.
La vremea respectivă, orice s-ar spune, Roger nu-l lua cu adevărat în serios pe Rafa. Traversa cea mai senină perioadă a carierei, aproape netulburată de vreo înfrîngere , superlativele şi supranumele se înghesuiau în jurul lui, era intangibil, seniorial, minunat. Spaniolul abia începea să-şi facă un nume.
Titlul de la Paris din 2005 a fost prima cărămidă a unui edificiu construit nu cu nonşalanţa lui Federer, ci un altfel de talent, un pic mai brutal, mai exploziv, mai puţin rafinat. Cu o etalare aproape obscenă a efortului.
PUŞTIUL ŞI TERESTRUL
2009. Finală la Australian Open, între aceiaşi doi. Între timp, locul unu mondial a fost preluat de iberic, Roger e pe doi. Învingător, la fel ca în ultimele trei dăţi cînd s-au înfruntat pentru un titlu de Mare Şlem, e Rafa. De data aceasta, cel care dă proba generozităţii este Nadal.
În timpul festivităţii de premiere, cînd elveţianul plîngea cu suspine, exact ca un copil, Rafa s-a apropiat, i-a înconjurat gîtul cu braţul şi i-a vorbit la ureche. L-a convins să-şi ţină discursul, iar cînd a venit rîndul lui, şi-a cerut scuze pentru victorie. Nemai
