…se dedica acest post tututor celor care au mers vreodata pe vreo bucata de zapada neinceputa si s-au bucurat aidoma unor copii. Nu e vorba aici de “stricat” sau de “pangarit” – e vorba, pur si simplu, despre placerea de a incepe ceva: va place coltul unei paini inca fierbinte? Daca da, atunci intelgeti ce vreau sa spun. Sa ajungi, in secolul XXI, acolo unde “no man has ever been before”! Nimeni, nici macar bastinasii!
Sa incepem, insa, cu inceputul. In dimineata aceea m-am trezit primul, zgribulit, in hamac. Am dat plasa impotriva tantarilor la o parte si m-am uitat la ceas: era sase fara cateva minute. Lumina era pacloasa, strecurata printre niste nori mohorati. In tabara era liniste.
Doar focul mocnea, aproape stins. “Aproape” e aici cuvantul cheie. De stins, nu s-a stins nu s-a stins niciodata cat am ramas cu tabara pe Raul Termitelor. De felul meu, sunt puturos cand vine vorba de trezire. De data aceasta, insa, vroiam sa le demonstrez tuturor ca pestele prins ieri nu fusese doar o intamplare, un accident fericit. Ca se puteau baza pe mine pentru pestele necesar traiului de zi cu zi. Aveam si planul gata facut. In timp ce ma usuram cu ochii pe rau am pus la punct si detaliile.
Din moment ce ieri avusesem mai multe “trasaturi”, toate soldate cu firul taiat, era clar ca nylon-ul normal nu era bun pentru piranhas. Asa ca am legat un cablu de otel cu capul in jos si-am agatat acul direct de carabina (vezi foto). Arata ciudat, dar aici nu mai era vorba de estetica. Era vorba de prins peste. Era vorba de foame.
Pana mi-am pregatit undita folosind noua metoda s-a trezit si Aukcoo. A venit pana langa mine in canoea trasa la mal si-a tras un vant zgomotos pe post de “buna-dimineata”: “Working on these piranhas?” “Yep”. “Good.” Si-a aprins o tigara si-a suflat fumul de jur imprejur. Privirea i-a cazut pe acoperisul de fr
