Nadal are şi va avea o carieră, Federer are un destin

Cîndva, Roger Federer a fost incomparabil cu oricine, inclusiv cu Federer, jucătorul de tenis. Dar asta a fost înainte de apariţia sîcîitoare a lui Rafael Nadal şi de finala de la Melbourne. Treptat, chiar în timp ce continua să dicteze istoria tenisului, în jocul lui Federer a început să pătrundă o resemnare maiestuoasă. Apoi, a apărut complexul: un oarecare Nadal, cu bicepşi de desen animat, infinit reactiv, inepuizabil fizic şi imun la variaţia psihică. Rafael Nadal e un fanatic nedemontabil, un consumator feroce şi fericit de efort.

Iritată, o parte a elitei comentatoare de tenis s-a oprit, a doua zi după finală, asupra acestei trăsături incurabile şi victorioase. În spatele admiraţiei, pîndea supoziţia de nerostit: ceva nu e curat în corpul, în sistemul vascular şi muscular al lui Nadal. Nimeni n-a îndrăznit să acuze, deşi, după Michael Phelps, surprins în timpul unei prize de canabis, ar fi fost mai uşor. Însă toată lumea a remarcat că Nadal a jucat, în semifinală şi în finală, aproape 10 ore de tenis turbat. Nadal şi Verdasco au făcut în semifinală cel mai lung meci din istoria Open-ului autralian. Nadal a ajuns în pat, după conferinţe de presă, recuperări, nutriţie şi masaj, la 5.30 dimineaţa. A doua zi, l-a bătut pe Federer. În cinci seturi. Încă cinci seturi. Ceva e, desigur, anormal. Dar ce?

Ipoteza intervenţiei chimice nu e imposibilă, dar e doar o ipoteză. În schimb, consistenţa mentală a lui Nadal nu poate fi stimulată sau adîncită de noua chimie a corpului. Asta scapă criticilor lui Nadal, între care mă număr, încă. Pînă la urmă, Nadal e nesuferit pentru că deranjează nevoia de ideal şi estetism atletic pe care Federer o satisface aproape fotografic.

În vreme ce Nadal are şi va avea o carieră, Federer duce cu el ceva mult mai greu: un destin. Ca orice ideal, Federer are