Condamnarea comunismului de catre presedintele Basescu, la sfarsitul anului 2006, a fost o actiune istorica. Existenta comisiei prezidentiale ("Comisia Tismaneanu") si a raportului pe care ea l-a produs i-au permis presedintelui sa califice atunci, in Parlament, regimul comunist drept "criminal si ilegitim". Numai ca ceea ce ar fi trebuit sa se desfasoare ca o solemnitate s-a transformat atunci intr-o caragieleasca adunare, din cauza scandalului provocat de dl Vadim Tudor si seizii sai, scandal care, de altfel, a fost inceputul declinului sau, scandal pe care, de altfel, presedintele acelei sedinte comune a Camerelor, dl Vacaroiu, nu a stiut sau nu a vrut sa-l curme.

Condamnarea solemna a comunismului a fost un demers de tip spectacol. Nu era posibil si nici nu era bine sa se elimine un asemenea spectacol (ar fi trebuit doar sa fie mai decent, dar nu s-a putut din cauzele amintite). Spectacolul este doar un inceput si nu este suficient, atunci cand este vorba sa ne delimitam de trecut. S-a vorbit despre o "datorie de memorie", iar asupra ei trebuie insistat, cineva spunand ca "cei care-si uita propriul trecut sunt condamnati sa-l repete". Acest principiu este fundamental. Nu se poate insista indeajuns asupra lui. Numai datorita respectarii acestei legi istorice a ajuns, spre exemplu, Germania o tara-lider a democratiei, din puterea arogant nationalista si militarista care a fost. Numai asa vor izbuti fostele tari comuniste sa scape de tentatia totalitara daca vor reusi.

Datoria de memorie trebuie sa fie in acelasi timp sobra si perseverenta. Ea constituie o parte a educatiei cetatenesti, care se exprima in pre-darea istoriei recente in scoli, in presa, raspandirea ei in toate media. Aspectul festiv trebuie sa fie insa limitat. Caci in festivitate (comemorari etc.) se poate lesne strecura o nuanta formala. Datoria de memorie este, dimpotriva