După insolitul roman „Zogru“ (2006), cu un vampir, fantome şi morgoni pânditori, Doina Ruşti revine în scenă cu o carte evident mai ambiţioasă: „Fantoma din moară“ (Editura Polirom).
Culoarul supranatural este păstrat, dar tonalitatea se schimbă. Dacă în „Zogru“ autoarea îşi propunea să dea un story cursiv, punctat de surprize şi revelaţii imateriale, noul roman, masiv şi „aglomerat“, se parcurge cu o anumită dificultate. Alternările de planuri şi glisarea continuă de-a lungul unui ax temporal, inserturile narative ce par să disperseze, dar completează până la urmă povestea centrală, arată o prozatoare nu doar talentată, ci şi exersată.
Scena ei este cea a satului românesc în comunism, cu episoade individuale ale dramei colective. Comoştenii doljeni înseamnă, cu trecerea timpului, tot mai puţin. O comunitate chircită, bătrână şi nevoiaşă, în care se mai disting parcă numai figurile lătăreţe ale factorilor de răspundere: preşedintele, secretarul, miliţianul- şef, securistul, veterinara...
Satul trăieşte şi moare după indicaţiile şi tabelele activiştilor judeţeni: cine să fie promovat şi cine să fie sancţionat, câte arestări să se facă şi pentru ce delicte. Fiecare unitate politico-administrativă este legată, cu cătuşe sigure, de cea imediat superioară. De aici şi senzaţia protagonistei că toţi oamenii venind şi coborând din maşini negre la Comoşteni au exact aceeaşi figură, prea bine ştiută: „nasul cioplit în grabă, ochii fanatici şi buzele viermuitoare“.
Cu o seară înainte de a fi dărâmată de factorii „progresului“, moara roşie, ca o cruce uriaşă, cu uşa ei „morfăită de timp“, respiră greu, în agonie. Suflul vital al satului vechi, refugiat şi „regrupat“ aici, ipostaziat în numeroase alcătuiri fantomatice, se va revărsa din nou peste sătenii docili, umplându-le sufletele prea răbdătoare şi laşe.
Cu al t
