Livius Ciocârlie era conferenţiar la Facultatea de Filologie din Timişoara în 1989 şi preda cursurile de literatură franceză, secolul XX. Profesorul, preţuit de studenţi deopotrivă pentru prelegerile, articolele şi cărţile sale, ţinea în secret şi un jurnal personal. Nu spera să-l publice vreodată, nici nu avea sentimentul unei culpabilităţi "subversive".
Cu titlul "Paradisul derizoriu", jurnalul a apărut la Editura Humanitas, în 1994. Şi mai de neînchipuit încă pentru autor: a aflat că jucase – un sfert de veac! – rolul de fals spion în policier-ul Securităţii.
Un sfert de secol în "obiectiv"
Doi ofiţeri cu grad superior în Securitate îl vizitaseră în 1989. Din convorbirea cu ei, universitarul timişorean a dedus că era "ascultat". Nu şi-ar fi putut însă imagina că trecuseră 23 de ani de când se afla în vizorul Securităţii.
"Din 1966 sunt primele informări, îşi aminteşte din lectura celor trei volume de la CNSAS. De ce, nu pot să-mi explic. Poate că, aşa cum s-ar putea înţelege dintr-o informare, am servit de pretext. Cineva voia s-o înfunde pe decană pe motiv că proteja un nemembru de partid. Poate ca ăsta să fi fost punctul de pornire, nu-mi dau seama. A urmat un al doilea moment, stupid. Mă rog, psihologia lor! Le-a căzut în mână scrisoarea unui lector francez, trimisă ataşatului cultural. Spunea, între altele, că dintre cei de la catedra de franceză, cu noi, cu nevastă-mea şi cu mine, se putea sta de vorbă. E drept că suna cam ciudat. Cei de la Securitate au înţeles că eram dispuşi să devenim oamenii francezilor, adică spioni, nici mai mult, nici mai puţin. Iată de ce dosarul meu a făcut parte din lotul privitor la Siguranţa Naţională. Timp de aproape 10 ani m-au urmărit pe motiv de spionaj, făcând tot felul de legături. Aveam un frate medic la Spitalul Militar şi la Institutul Cantacuzino. Ce secrete o fi c
