Am scris în „intersecţia“ precedentă că, printre (multe) altele, „situarea în context“ şi „definirea intenţiilor“ intelectualului public reprezintă elemente esenţiale ale discuţiei. Dacă mai era nevoie, articolul Iuliei Popovici de acum două săptămîni („Intelectualul public faţă cu reacţiunea“), precum şi replica doamnei Carmen Muşat la articolul publicat de H.R. Patapievici în Evenimentul zilei ilustrează şi confirmă din plin constatarea de mai sus. Ce înseamnă însă, mai exact, „situarea în context a intelectualului public“? Un tip de situare este acela care priveşte poziţia intelectualului în societate, în modul cel mai general. În anii Republicii de la Weimar, de exemplu, într-o Germanie consumată nu doar de război, ci şi – sau mai cu seamă – de consecinţele acestuia, un artist, Franz W. Seiwert, devenit intelectual public, se autopoziţiona ca aparţinînd „claselor exploatate“: „intelectualii nu pot produce nimic într-un mod care să fie total independent de voinţa claselor exploatatoare“. Discursul său era evident marxist, dar de la Gramsci şi Şcoala de la Frankfurt şi pînă la Marcuse şi Jameson s-au spus multe lucruri interesante în acest sens (au venit apoi neomarxiştii francezi şi cei care au plecat de la poziţiile acestora, adăugînd ingrediente existenţialiste, structuraliste sau, mai tîrziu, deconstrucţioniste şi postmoderne, şi au diluat elementul marxist; vezi cazul lui Foucault sau pe acela al lui Bourdieu, spre exemplu). O altă situare, şi mai specifică, este aceea definită de raportarea poziţiei intelectualului public la un anumit eveniment sau la împrejurări (fie ele excepţionale sau nu) generate de o conjunctură politică sau economică dată. De exemplu, în prezenţa unei crize economice ca aceea prin care trec astăzi Statele Unite, unii intelectuali publici vor opta pentru implicarea masivă a Guvernului în salvarea sistemului financiar şi a celui