Dacă într-o sală de conferinţe se adună 100 de români cu pretenţii, care să transmită poporului ce trebuie făcut pentru ca ţara să intre pe o curbă de dezvoltare sănătoasă, numai zece dintre ei vor discuta despre fundamentele economice lipsă. Restul de 90 vor îmbrăca în cuvinte frumoase abstracţiuni din celelalte domenii şi vor trage invariabil concluzia că e necesar ca statul să aloce mai mulţi bani sectorului X,Y sau Z, în care îşi desfăşoară ei activitatea.

În acest timp, numărul celor capabili să arate cum trebuie gestionată economia pentru a se crea bogăţie (nu pentru a se administra sărăcia, ca-n socialism) e de 20/100 în Polonia, creşte la 30 în Slovacia, urcă în continuare la 40 în Ungaria, pentru ca ponderea să devină majoritară în Cehia – peste 50.

Ca să scurtăm discuţia, dezvoltarea durabilă a României se reduce la două elemente: mediu economic şi interes naţional. Mediul aduce competiţia – face ca întreprinzătorii să genereze profituri pe baza inovaţiei, a flexibilităţii, a capacităţii angajaţilor de a fi mai buni decât cei ai concurenţei, nu să extragă rente prin exercitarea de presiuni politice. Interesul naţional constă în reguli care să transforme mişcarea browniană a intereselor de grup în eforturi orientate în aceeaşi direcţie. Asta-i diferenţa între a aplica principiile economiei de piaţă şi a le potrivi doar la reperele unei economii socialiste, la care se raportează conducătorii noştri politici.

Aşadar, mediul economic predictibil şi interesul naţional creează sensul de dezvoltare. După ce direcţia devine clară, nu mai e treaba nimănui, fiindcă piaţa e singurul mecanism care reuşeşte să aloce raţional resursele.

Cele spuse par extrem de simple: oare chiar poate piaţa de una singură să le facă pe toate? Dacă judecăm după precedente, ca anglo-saxonii, între 1895 şi 1899 România se confrunta cu deficite bugetare şi co