În primăvara lui '89, nu se prea găseau rechizite şcolare. Caietele de matematică erau rarităţi. Mici, mari sau tip studenţesc, erai nevoit să cumperi imediat ce le găseai, pentru că dispăreau urgent. Într-o zi, am fost nevoită să merg într-o delegaţie, la Fabrica de bere Bragadiru, pentru că întârziaseră cu o lună plata unei facturi. Cu adresa către conducerea fabricii m-am prezentat la Bragadiru.
După ce am obţinut dispoziţia de încasare a banilor, fericită că rezolvasem problema, aşteptam autobuzul care făcea legătura cu Bucureştiul. În staţie se afla un chioşc, sau un magazinaş, care avea o mică vitrină plină cu o mulţime de produse. Erau etalate ibrice, gumari, pijamale bărbăteşti, "capoade din barchet", săpun, jucării, conserve, ligheane din plastic, găleţi din metal, pensule, creioane colorate etc. Într-un colţ zăresc şi mult căutatele caiete de matematică! Fericită, intru în magazinaş, îmi fac socoteala la bani, pentru că eram hotărâtă să dau tot ce aveam la mine, şi cer plină de nerăbdare zece caiete mici şi cinci mari.
Doamna vânzătoare, foarte serviabilă, se apleacă, scoate zece caiete mici şi cinci mari, le pune pe tejghea şi-mi zice cu o voce plată: "zece ouă, le puneţi acolo în cofraj" şi-mi indică undeva în dreapta. În acelaşi timp, în magazinaş a intrat un miliţian care a salutat-o foarte familiar şi s-a instalat comod pe un vraf de baloturi de diftină. Femeia aştepta, eu aşteptam, dar nu pricepeam. Ea mai zise odată: "Zece ouă şi-mi daţi numai diferenţa. Aşa se dă marfa la noi", îmi explică. "Păi cum vine asta? Mie îmi cereţi ouă? Poate dumnealui?", îi zic eu cu gând că e din localitate. La care miliţianul zise: "E, io nu, că ale mele nu e de vânzare!” şi începu să râdă. Râse şi vânzătoarea, am râs şi eu şi... am încercat să o corup. Aş!
Femeia mi-a arătat, după o perdea, două vrafuri de cofraj
