O neputinţă care va rămîne în istoria sportului
A plîns Federer! A dat lacrimă gheţarul, robotul, extraterestrul, galacticul, antipaticul… Îmi aduc aminte ce mesaje dure primeam cînd, alături doar de Radu Paraschivescu, susţineam că elveţianul e un om care joacă extraordinar tenis. Îmi amintesc cu ce chiote de bucurie era slăvit Nadal supergalacticul care a umilit robotul (căci fără umilire nu există bucurie) şi i-a scos tenisul din cap. Nu am avut nici un succes cînd am amintit ce a spus Agassi: “Federer e cel mai bun tenismen din cîţi am întîlnit”. Nu a făcut impresie părerea lui Agassi. S-a bănuit că ţin cu balaurul. În schimb, dacă Federer a plîns după un eşec ca alte eşecuri în înfruntările cu acela pe care el îl socoteşte azi cel mai bun, o lume de confraţi competenţi a trecut de partea lui, emoţionată, înduioşată, gata să vadă la Nadal unele aspecte, dacă nu chiar monstruoase, cel puţin dubioase. Oricît ar fi de melodramatic, de schematic, spectacolul rămîne tonic: pe vremea asta a globalizării în mizeriile unui afacerism neobrăzat, iată, mai există o sensibilitate la lacrimă, la emoţie, la nodul în gît şi la un oftat către My God.
Sînt de părerea lui TRU, ieri, aici - Federer a plîns fiindcă a simţit, după un al cincilea set dus doar pînă la 2-1 - că e gata, că i se sfîrşeşte domnia. Era durerea unui campion de un orgoliu perfect îndreptăţit, a unei indiscutabile Excelenţe, cu E mare, căci şi în sport mai sînt cîteva personalităţi care ne impun firesc, fără alte constrîngeri decît ale plăcerii, să li se spună Excelenţe. Incapabil să articuleze ceva după pierderea unei finale, el nu a pierdut finalul unui palmares demn de Excelenţele Lor Rod Laver, Pete Sampras. Cele cîteva minute ale neputinţei de a-şi birui tristeţea vor rămîne în istoria sportului, la fel de durabile ca imaginile deja clasice ale gheţarului impasibil la izbîndă. Totuşi, nu m-
