Ca niciodată pînă acum, politicienii se consultă. Am mai avut parte de începuturi de mandate, dar niciodată parcă nu a fost atîta lumea băgată în seamă de către politicienii de la putere. Guvernul s-a întîlnit în mai puţin de 3 săptămîni de vreo 6-7 ori cu sindicatele, preşedintele s-a văzut cu patronatele şi a invitat lume felurită la Cotroceni, propunînd reforma Constituţiei, iar preşedinta Camerei Deputaţilor a adunat la Casa Poporului peste 250 de reprezentanţi ai ONG-urilor, pe care i-a ascultat cu luare aminte. La o primă vedere ne întrebăm de unde atîta deferenţă pentru societatea civilă (cu sindicate, patronate şi organizaţii neguvernamentale). Nu că aceasta nu ar fi o practică lăudabilă, dar nu ne putem abţine să ne întrebăm de unde această bruscă schimbare de atitudine. Este vorba de o bună practică dezvoltată de PDL (partid care şi-a asumat majoritatea iniţiativelor de consultare) sau este altceva la mijloc? De ce acum? De ce aşa brusc? De ce se consultă toată lumea cu toată lumea deodată, şi nu pe rînd, aşa cum se fac consultările eficiente? Sîntem puşi în faţa unor consultări reale sau în faţa unor simulări? Ar fi interesant de urmărit care este influenţa părţilor consultate asupra poziţiilor Guvernului. Este puţin probabil ca guvernanţii să se consulte pentru a căuta soluţii în problema partenerilor sociali descoperiţi peste noapte. Din contră, poziţia acestora în contextul dialogului social le obturează chiar comunicarea proprie. Dar totuşi din calculele noilor guvernanţi a reieşit că este mai înţelept să piardă mai mult timp convingînd societatea civilă organizată şi să-i facă pe sindicalişti şi pe patroni să se simtă importanţi decît să se concentreze pe întocmirea şi pe impunerea fără prea mari bătăi de cap a noului buget. Între timp, Consiliul Economic şi Social, structura statului creată special pentru instituţionalizarea dialogului social